INTÉNȚIE, intenții,
s. f. Dorință, gând de a face, de a întreprinde ceva; proiect, plan. ◊
Loc. adv. Cu intenție = intenționat, înadins. Fără intenție = involuntar. ◊
Loc. conj. Cu intenția să... (sau,
loc. prep., cu intenția de a...) = cu gândul, în dorința de a... ◊
Expr. A face cuiva proces de intenție = a învinui pe cineva de gânduri pe care nu le-a avut. A avea intenții serioase (cu)... =
a) a fi decis să realizeze ceea ce și-a propus;
b) a fi decis să contracteze o căsătorie. ♦ (
Jur.) Formă a vinovăției unei persoane care își dă seama de caracterul ilicit al faptei sale, prevăzându-i și dorindu-i sau acceptându-i efectele. [
Var.:
intențiúne s. f.] – Din
fr. intention, lat. intentio, -onis. INTENȚIÚNE s. f. v. intenție. INTÉNȚIE, intenții,
s. f. Dorință, gând de a face, de a întreprinde ceva; proiect, plan. ◊
Loc. adv. Cu intenție = intenționat, înadins. Fără intenție = involuntar, fără să vrea. ◊
Loc. conj. Cu intenția să... (sau,
loc. prep., cu intenția de a...) = cu gândul, în dorința de a... ◊
Expr. A face cuiva proces de intenție = a învinui pe cineva de gânduri pe care nu le-a avut. A avea intenții serioase (cu)... =
a) a fi decis să realizeze ceea ce și-a propus;
b) a fi decis să contracteze o căsătorie. ♦ (
Jur.) Atitudine psihică a unei persoane care își dă seama de caracterul ilicit al faptei sale, prevăzându-i și dorindu-i sau acceptându-i efectele. [
Var.:
intențiúne s. f.] – Din
fr. intention, lat. intentio, -onis. INTENȚIÚNE s. f. v. intenție. INTÉNȚIE, intenții,
s. f. Gînd de a face ceva; proiect.
V. plan. Își simțea subminat curajul militar prin intențiile ei de fugă. REBREANU, R. II 63. Numai nu înțeleg cine v-a putut spune Că aveam... intenții așa bune. ALEXANDRESCU, P. 163. ◊
Loc. conj. Cu intenția să... (sau
loc. prep. cu intenția de a...) = cu gîndul, în dorința de a... Ieri seară am fost la bal, cu intenția mai mult să întîlnesc pe Frosa și să-i cer socoteală pentru farsa ce mi-a făcut. BOLINTINEANU, O. 382. ◊
Expr. A avea intenția să... = a intenționa, a avea de gînd să...
A face cuiva proces de intenții v. proces. inténție (-ți-e)
s. f.,
art. inténția (-ți-a),
g.-d. art. inténției;
pl. inténții,
art. inténțiile (-ți-i-)
inténție s. f. (sil. -ți-e), art. inténția (sil. -ți-a), g.-d. art. inténției; pl. inténții, art. inténțiile (sil. -ți-i-)[1] INTÉNȚIE s. 1. calcul, gând, idee, plan, proiect, socoteală, (înv. și reg.) propus, (înv.) cuget, duh, propozit, săvârșit, socotință, (fam.) combinație. (Nu și-a putut realiza ~.) 2. v. vedere.[1] INTENȚIE s.f.
1. Dorință, plan, gând de a întreprinde ceva.
2. (Jur.) Atitudine psihică a cuiva care-și dă seama de caracterul ilicit al faptei sale, prevăzându-i sau acceptându-i efectele. [Gen. -iei, var. intențiune s.f. / cf. fr. intention, lat. intentio].
INTENȚIÚNE s.f. v.
intenție. INTÉNȚIE s. f. 1. dorință, plan, gând de a întreprinde ceva. 2. (jur.) atitudine psihică a cuiva care-și dă seama de caracterul ilicit al faptei sale. (< fr. intention, lat. intentio)
INTÉNȚIE ~i f. 1) Pornire interioară conștientă, însoțită de un efort volitiv (de a înfăptui ceva); gând. ◊ A avea ~i serioase (cu) a) a fi decis să realizeze ceea ce și-a propus; b) a fi decis să se căsătorească. 2) Plan premeditat (de a realiza ceva). [G.-D. intenției] /<fr. intention, lat. intentio, ~onis[1] intenți(un)e f.
1. pornire sufletească către un scop, voință determinată: intențiunea lui e ca...;
2. proiect, rezoluțiune: cunosc intențiunile voastre.
*intențiúne f. (lat. inténtio, -ónis, d. in-téndere, a întinde, a gîndi la, V.
a-tențiune, tensiune). Scop, gînd, plan, rezoluțiune de a face ceva, voință determinată: intențiunea nu e destulă pentru creat delictu, intențiunile luĭ eraŭ bune.
Cu intențiune, intenționat, cu scop, într’adins, anume. – Și
-énție. INTENȚIE s. 1. calcul, gînd, idee, plan, proiect, socoteală, (înv. și reg.) propus, (înv.) cuget, duh, propozit, săvîrșit, socotință, (fam.) combinație. (Nu și-a putut realiza ~.) 2. proiect, vedere. (Ce ai în ~?) INTENȚIE. Subst. Intenție, gînd, dorință, năzuință, năzuire (rar), aspirație, aspirare, voință, voie, vrere; scop, țel, țintă, scop final, obiectiv (fig.), obiect. Vis, visare, ideal; iluzie. Proiect, plan, schiță, perspectivă (fig.), program. Încercare, încercat, probare, probă, probăluire (înv. și reg.); tendință, pornire; tentativă. Premeditare, premeditație (înv.), plănuire, punere la cale. Promisiune, făgăduială, făgăduință, juruire (înv. și reg.), angajament, angajare, asigurare, încredințare. Doritor, voitor, rîvnitor, aspirant, visător. Adj. Intenționat, cu intenție, intențional, bine (rău) intenționat; premeditat, pus la cale, deliberat, voit, gîndit, plănuit; planificat. Vb. A intenționa, a avea intenția, a avea intenții serioase cu..., a avea de gînd, a avea în vedere, a plănui, a pune la cale, a premedita, a urzi, a unelti. A urmări un scop, a tinde către ceva, a ținti (fig.), a dori, a năzui, a aspira (fig.), a rîvni, a visa. A planifica, a programa, a proiecta, a concepe. A încerca, a căuta să..., a întreprinde, a face tentative de...; a proba, a probălui (înv. și reg.). A-și pune în cap, a-și pune în gînd, a-l bate (a-l paște) gîndul, a pune (cuiva) gînd rău. A se angaja, a-și lua un angajament, a se obliga; a făgădui, a promite, a jurui (înv. și reg. ). A destina, a sorti, a meni, a predestina. Adv. (În mod) intenționat, voit, deliberat, cu intenție, înadins, dinadins. V. dorință, inițiativă, încercare, promisiune. A DEJUCA INTENȚIILE CUIVA a întoarce șpilul, a lua (cuiva) porumbelul de pe foc, a-i tăia (cuiva) zarurile.