INSINUÁ, insinuez, vb. I. 1. Tranz. A strecura o aluzie răutăcioasă, a da să înțeleagă. V. sugera. Vrei să insinuezi că eu aș fi pricina stării dumnitale de tulburare? SADOVEANU, N. F. 43. Ce a insinuat prostănacul de Tudose, cînd a auzit că domnișoara Sevastița se mărită cu un tînăr de viitor. G. M. ZAMFIRESCU, SF. M. N. n 42. 2. Refl. A se strecura pe nesimțite, cu dibăcie; a pătrunde. (Atestat în forma insinui) Simți atunce tristeța insinuindu-se în pieptu-ți. NEGRUZZI, S. I 243. ♦ Tranz. (Învechit) A strecura în spiritul sau în mintea cuiva o idee, o credință etc.; a transmite. (Atestat în forma însinui) Nu pot avea pretențioasa speranță de a vă însinui... aceleași credințe ce eu am cîștigat prin lungi studii și investigațiuni. ODOBESCU, S. II 240. – Pronunțat: -nu-a. - Variante: (învechit) insinuí, însinuí vb. IV.

INSINUÍ vb. IV v. insinua.

ÎNSINUÍ vb. IV v. insinua.