INDÚCȚIE, inducții, s. f. 1. Formă fundamentală de raționament, care realizează trecerea de la particular la general. 2. Producere sau influențare a unui fenomen de către un alt fenomen altfel decât printr-o acțiune mecanică nemijlocită. ◊ Inducție magnetică = mărime fizică vectorială care, împreună cu intensitatea câmpului magnetic, determină macroscopic starea magnetică a câmpului electromagnetic din corpuri. Inducție electrică = mărime fizică vectorială care, împreună cu intensitatea câmpului electric, determină macroscopic starea electrică a câmpului electromagnetic din corpuri. Inducție electromagnetică = fenomen de apariție a unei tensiuni electromotoare într-un circuit străbătut de un flux magnetic variabil. Inducție electrostatică = separare a sarcinilor electrice și redistribuire a lor pe suprafața unui conductor, datorată acțiunii unui câmp electric; electrizare prin influență¹ (2). 3. Mecanism nervos prin care o stare de excitație sau de inhibiție aflată într-un centru nervos favorizează sau determină apariția stării opuse într-un alt centru nervos. – Din fr. induction, lat. inductio.

INDÚCȚIE, inducții, s. f. 1. Formă fundamentală de raționament, care realizează trecerea de la particular la general. 2. Producere sau influențare a unui fenomen de către un alt fenomen altfel decât printr-o acțiune mecanică nemijlocită. ◊ Inducție magnetică = mărime fizică vectorială care, împreună cu intensitatea câmpului magnetic, determină macroscopic starea magnetică a câmpului electromagnetic din corpuri. Inducție electrică = mărime fizică vectorială care, împreună cu intensitatea câmpului electric, determină macroscopic starea electrică a câmpului electromagnetic din corpuri. Inducție electromagnetică = fenomen de apariție a unei tensiuni electromotoare într-un circuit străbătut de un flux magnetic variabil. Inducție electrostatică = separare a sarcinilor electrice și redistribuirea lor pe suprafața unui conductor, datorită acțiunii unui câmp electric; electrizare prin influență¹ (2). 3. Mecanism nervos prin care o stare de excitație sau de inhibiție aflată într-un centru nervos favorizează sau determină apariția stării opuse într-un alt centru nervos. – Din fr. induction, lat. inductio.

indúcție (-ți-e) s. f., art. indúcția (-ți-a), g.-d. art. indúcției; pl. indúcții, art. indúcțiile (-ți-i-)

indúcție s. f. (sil. -ți-e), art. indúcția (sil. -ți-a), g.-d. art. indúcției; pl. indúcții, art. indúcțiile (sil. -ți-i-)

INDUCȚIE ELECTROSTÁTICĂ s. v. electrizare prin influență.

INDÚCȚIE s.f. 1. (Log.) Formă de raționament prin care se realizează trecerea de la particular la general. ♦ Procedeu de demonstrare a propozițiilor generale în matematică și în alte științe deductive. ♦ Concluzie obținută prin inducție (1). 2. Mecanism nervos prin care o stare de excitație sau de inhibiție dintr-un centru nervos favorizează sau determină apariția stării opuse într-un alt centru nervos. 3. Producere sau influențare a unui fenomen ori proces sub acțiunea unor stimuli, factori, enzime etc. ♦ (Electr.) Producere a unui curent electric într-un circuit prin varierea fluxului magnetic. [Gen. -iei, var. inducțiune s.f. / cf. lat. inductio, fr. induction, rus. indukțiia].

INDÚCȚIE s. f. 1. raționament prin care se realizează trecerea de la particular la general. ◊ metodă de demonstrare a propozițiilor generale în matematică și în alte științe deductive. 2. concluzie prin inducție (1). 3. influență exercitată de un țesut oarecare asupra țesuturilor vecine. ◊ mecanism nervos prin care o stare de excitație sau de inhibiție dintr-un centru nervos favorizează, sau determină apariția stării opuse într-un alt centru nervos. 4. producere sau influențare a unui fenomen ori proces de către stimuli, factori, enzime etc. ◊ producere a unui curent electric într-un circuit prin varierea fluxului magnetic. (< fr. induction, lat. inductio)

INDÚCȚIE ~i f. 1) (în opoziție cu deducție) Operație mintală constând în trecerea de la fapte la generalizări, de la particular la general. 2) Concluzie obținută printr-un astfel de raționament. 3): ~electromagnetică producere a unui câmp electric cu forță electromotoare, prin variația câmpului magnetic. [G.-D. inducției] /<lat. inductio, ~onis, fr. induction

*inducțiúne f. (lat. in-dúctio, -ónis). Acțiunea de a alipi o propozițiune la alta considerînd-o pe a doŭa ca o consecŭență a primeĭ, acțiunea de a raționa de la efect la cauză, de la particular la general: inducțiunea joacă mare rol în științele experimentale. Consecŭență (concluziune) scoasă așa: superstițiunile populare-s rezultatu inducțiuniĭ. Fiz. O acțiune particulară a curenților electricĭ. V. deducțiune.

INDÚCȚIE (< fr., lat.) s. f. 1. (LOG., FILOZ.) Formă fundamentală de raționament care trece de la particular la general, de la fapte la concepte. I. este de două feluri: completă și incompletă, după cum se enumeră sau nu toate cazurile existente. I. științifică se bazează pe dezvăluirea esenței, a legii. Spre deosebire de deducție, cu care se află în raport de subordonare, i. nu are decât o concluzie probabilă. ◊ I. matematică (o formă a inducției complete) = metodă de demonstrație a unor propoziții matematice, ce au drept indici numere naturale, prin parcurgerea următoarelor etape: se stabilește cel mai mic număr pentru care propoziția are sens și se verifică valabilitatea ipotezei în acest caz, apoi se demonstrează că, dacă ipoteza e verificată de propozițiile notate cu indici până la un număr natural, și propoziția notată cu indicele următor este adevărată; se trage, în acest caz, concluzia că toate propozițiile sunt adevărate. 2. (FIZIOL.) Mecanism nervos prin care starea de excitație sau de inhibiție dezvoltată într-un centru nervos favorizează sau determină apariția stării opuse într-un alt centru nervos. ♦ (EMBRIOL.) Proces prin care o celulă sau un țesut influențează celule sau țesuturi învecinate. 3. (FIZ.) Producere sau influențare a unui fenomen de către un alt fenomen altfel decât printr-o acțiune mecanică nemijlocită. ◊ I. electromagnetică = producere a unei tensiuni electromotoare (numită tensiune indusă), de-a lungul unei curbe închise, de către un câmp magnetic variabil în timp (numit câmp inductor); tensiunea indusă este proporțională cu viteza de variație a fluxului magnetic inductor, iar sensul său este orientat astfel încât câmpul magnetic al curentului electric pe care l-ar produce să se opună prin câmpul său magnetic variației fluxului inductor. ◊ I. mutuală = i. electromagnetică, cu caracter reciproc, care apare între două circuite alăturate, străbătute de curenți electrici variabili. ◊ I. proprie = i. electromagnetică produsă într-un circuit unic, tensiunea indusă datorându-se variației curentului electric care străbate circuitul; autoinducție, selfinducție. Bobină de i. v. bobină; i. electrostatică v. influență² (2); electrizare prin ~. 4. (FIZ.) i. electrică = mărime vectorială care, împreună cu intensitatea, caracterizează local componenta electrică a câmpului electromagnetic. ◊ I. magnetică = mărime vectorială care, împreună cu intensitatea, caracterizează local componenta magnetică a câmpului electromagnetic.