indicativ definitie

18 definiții pentru indicativ

INDICATÍV, -Ă, indicativi, -e, adj., s. n. 1. Adj. (Rar) Care indică, care îndrumă. 2. Adj. (Gram.; în sintagma) Mod indicativ (și substantivat, n.) = mod personal care exprimă, de obicei, o acțiune prezentată de către vorbitor ca reală. 3. S. n. Tot ceea ce servește pentru a indica ceva. 4. S. n. Denumire convențională atribuită unităților millitare, comandanților și unor ofițeri din statele-majore în scopul păstrării secretului și pentru a nu fi recunoscute de inamic. 5. S. n. Semnal de identificare la începutul sau sfârșitul programului (de radio și de televiziune). ◊ Indicativ de apel = apelativ convențional format din litere sau cifre al unei stații de radioemisie care permite ca aceasta să fie identificată de alte stații sau să fie chemată. – Din fr. indicatif, lat. indicativus.
INDICATÍV, -Ă, indicativi, -e, adj., s. n. 1. Adj. (Rar) Care indică, care îndrumă. 2. Adj. (Gram.; în sintagma) Mod indicativ (și substantivat, n.) = mod personal care exprimă, de obicei, o acțiune prezentată de către vorbitor ca reală. 3. S. n. Tot ceea ce servește pentru a indica ceva. 4. S. n. Denumire convențională atribuită unităților militare, comandanților și unor ofițeri din statele-majore în scopul păstrării secretului și pentru a nu fi recunoscute de inamic. 5. S. n. Semnal de identificare la începutul sau sfârșitul programului (de radio și de televiziune). ◊ Indicativ de apel = apelativ convențional format din litere sau cifre al unei stații de radioemisie care permite ca aceasta să fie distinsă de alte stații sau să fie chemată. – Din fr. indicatif, lat. indicativus.
INDICATÍV, -Ă, indicativi, -e, adj. 1. (Rar) Care indică, care îndrumează. Planurile de cultură ale gospodăriilor colective și întovărășirilor agricole, elaborate de comitetele executive ale sfaturilor populare raionale, au numai un caracter indicativ; ele, conform statutului, trebuie să fie supuse dezbaterii și aprobării adunării generale. SCÎNTEIA, 1953, nr. 2767. 2. (Gram.; în expr.) Modul indicativ = modul care exprimă de obicei o acțiune prezentată de vorbitor ca reală. ◊ (Substantivat, n.) Indicativul verbelor de conjugarea a doua.
indicatív1 adj. m., pl. indicatívi; f. indicatívă, pl. indicatíve
indicatív2 s. n., pl. indicatíve
indicatív adj. m., pl. indicatívi; f. sg. indicatívă, pl. indicatíve
indicatív s.n., pl. indicatíve
INDICATÍV adj. v. indicator, îndrumător.
INDICATÍV adj., s. (GRAM.) (înv.) arătător. (Modul ~.)
INDICATÍV, -Ă adj. Care indică, îndrumător. ◊ (Gram.) Modul indicativ (și s.n.) = mod care exprimă o acțiune reală. // s.n. 1. Denumire convențională pentru unități militare, comandanți etc. 2. (La un post de radio-televiziune) Semnal de identificare la începutul sau sfârșitul emisiunii. ◊ Indicativ de apel = apelativ convențional format din litere sau cifre care servește pentru identificarea locului de origine sau a expeditorului unui mesaj telegrafic sau radiofonic. [Cf. lat. indicativus, fr. indicatif].
INDICATÍV, -Ă I. adj. care indică, face cunoscut. ♦ mod ~ (și s. n.) = mod verbal care exprimă o acțiune reală. I. s. n. 1. denumire convențională pentru unități militare, comandanți etc. 2. (la un post de radio-tv.) semnal de identificare la începutul sau sfârșitul emisiunii. ♦ ~ de apel = apelativ convențional din litere sau cifre, pentru identificarea locului de origine sau a expeditorului unui mesaj telegrafic ori radiofonic. (< fr. indicatif, lat. indicativus)
INDICATÍV1 ~ă (~i, ~e) Care indică; folosit pentru indicare. ◊ Modul indicativ mod personal care exprimă o acțiune reală (la prezent, trecut sau viitor). /<fr. indicatif, lat. indicativus
INDICATÍV2 ~e n. Fapt ce indică ceva. ◊ ~ de apel semn constând din litere și cifre, fiind specific pentru fiecare emițător-receptor telegrafic sau radiofonic. /<fr. indicatif, lat. indicativus
indicativ a. care indică: semn indicativ. ║ n. Gram. mod verbal, care exprimă într’un chip pozitiv starea sau acțiunea.
*indicatív, -ă adj. (lat. indicativus). Care servește la indicare: semn indicativ. S. n., pl. e. Gram. Un mod verbal care indică sigur (pozitiv, absolut) starea saŭ acțiunea: ceĭ vechĭ nu știaŭ că pămîntu se învîrte în juru soareluĭ.
indicativ adj. v. INDICATOR. ÎNDRUMĂTOR.
INDICATIV adj., s. (GRAM.) (înv.) arătător. (Modul ~.)
INDICATÍV s. n. (cf. lat. indicativus, fr. indicatif): mod al verbului (personal, predicativ, mixt) cu morfem caracteristic zero, care exprimă un proces real sub forma prezentului, trecutului (cu patru aspecte: imperfectul, perfectul simplu, perfectul compus și mai mult ca perfectul) și a viitorului (cu două aspecte: viitorul I și viitorul al II-lea sau anterior). Este alcătuit din radicalul verbului, la care se adaugă sufixele temporale și desinențele de persoană (la timpurile simple: prezent, imperfect, perfectul simplu și mai mult ca perfect) sau din participiul invariabil al verbului, precedat de formele specializate ale auxiliarelor morfologice a avea (la perfectul compus) și a vrea (la viitorul I, timp compus) sau de viitorul I al verbului a fi (la viitorul al II-lea, timp compus): cântăm, cântam, cântarăm, cântaserăm; am cântat, vom cânta; vom fi cântat. Este folosit frecvent în propoziții independente, în propoziții principale regente, în propoziții enunțiative, în toate stilurile limbii române literare.

indicativ dex

Intrare: indicativ
indicativ adjectiv substantiv neutru