ÍFOS, ifose, s. n. (La pl. cu aceeași valoare ca la sg.) Ținută încrezută și înfumurată, mîndrie neîntemeiată; orgoliu, înfumurare. Ia să mai isprăviți cu ifosele astea! PAS, Z. IV. 253. Răzbătea de afară un murmur nedeslușit de glasuri; cînd și cînd careva striga intărîtat. Ifosul lui Ghiță se dezumflă deplin. SADOVEANU, M. C. 202. Da de unde dracu ai prins tu dihania asta și mi-o vîri în ogradă cu atîta ifos? HOGAȘ, M. N. 9. ◊ Loc. adv. Cu ifos = cu foc, cu emfază, patetic. Îmi citea cu ifos biletul meu... Și-și ducea, privindu-mă cu foc, mînile la piept și le zvîrlea spre mine. SADOVEANU, O. V 654. Cîntau la psaltichie, colea, cu ifos. CREANGĂ, A. 84. ◊ Expr. A-și da ifose = a manifesta o încredere în sine exagerată, a se crede om important și a se purta ca atare; a-și da aere. Lucrul care, totuși, nu împiedica pe măruntul meu călugăr de a-și da ifose profesionale. HOGAȘ, M. N. 118.