IDÍLĂ, idile, s. f. 1. Poezie în care se prezintă idealizată, înfrumusețată viața păstorilor, a agricultorilor etc. în mijlocul naturii, în tihnă și seninătate; bucolică. Balade și idile [titlu]. COȘBUC. Turme de oi sînt mulțime, însă încă n-am găsit Un păstor ca în idile, un cioban de pizmuit. ALEXANDRESCU, M. 261. 2. Iubire curată, tandră între un bărbat și o femeie, mai ales tineri, și privită îndeosebi sub aspectul ei trecător, juvenil. Idile înfloreau și isprăveau prin căsătorii. ANGHEL-IOSIF, C. L. 58. O idilă dulce... se urzea sub ochii lui. VLAHUȚĂ, O. A. III 49. ◊ Fig. Între gîze fără frică se re’ncep idilele. TOPÎRCEANU, B. 49. – Variantă: (învechit) idíl (EMINESCU, N. 103) s. n.