HÂRÂÍ, hấrâi, vb. IV. 1. Intranz. (Despre mecanisme stricate; la pers. 3) A scoate un zgomot dogit. 2. Intranz. (Despre organele respiratorii; p. ext. despre persoane) A scoate sunete aspre, de obicei din cauza unei boli; a respira greu, a hârcâi. ♦ (Peior.) A vorbi neclar, mormăit. ♦ A sforăi. 3. Intranz. (Despre câini; la pers. 3) A mârâi. 4. Refl. recipr. A se certa, a se ciondăni. ♦ Tranz. (Fam.) A întărâta, a irita pe cineva. 5. Refl. (Rar) A se freca, a se lovi cu zgomot de ceva. – Hâr + suf. -âi.

HÂRÂÍ, hấrâi, vb. IV. 1. Intranz. (Despre mecanisme stricate; la pers. 3) A scoate un zgomot dogit. 2. Intranz. (Despre organele respiratorii; p. ext. despre persoane) A scoate sunete aspre, de obicei din cauza unei boli; a respira greu, a hârcâi. ♦ (Peior.) A vorbi neclar, mormăit. ♦ A sforăi. 3. Intranz. (Despre câini; la pers. 3) A mârâi. 4. Refl. recipr. A se certa, a se ciondăni. ♦ Tranz. (Fam.) A întărâta, a irita pe cineva. 5. Refl. (Rar) A se freca, a se lovi cu zgomot de ceva. – Hâr + suf. -âi.

HÎRÎÍ, hî́rîi, vb. IV. 1. Intranz. (Despre mecanisme) A scoate un zgomot dogit, a face hîr (2). Ornicul începu să hîrîie lung-lung, apoi prinse a bate ceasurile cu zgomot de fierării vechi. SADOVEANU, O. I 331. ◊ Fig. Îmi hîrîie în cap războiul. Îmi uruie ceva în creier, mereu, fără astîmpăr. SAHIA, N. 54. 2. Intranz. (Despre organele respiratorii; p. ext. despre persoane) A scoate sunete aspre, de obicei din cauza unei boli. V. horcăi. Glasul îi hîrîi a rău. CAMILAR, N. II 397. Trăgea dintr-o țigară și hîrîia din cînd in cînd din gît. PAS, Z. I 104. Își auzea răsuflarea cum îi hîrîie regulat și prelung ca o rîșniță. VLAHUȚĂ, O. A. 127. 3.. Intranz. (Rar) A sforăi. Hîrîie boieru ca zăvodu... doarme dus. ALECSANDRI, T. I 336. 4. Intranz. (Peiorativ) A vorbi neclar, a mormăi. Care-i acolo? se răsti domnul Ienulescu, repezindu-și spre locul acela piciorul. Cine hîrîie? CAMILAR, N. II 163. Intră popa în casă și începe să hîrîie pe nas. STANCU, D. 32. Spuneți-mi cum s-a întimplat? – Ce să se întîmple? a hîrîit, cu spaima mirării, moș Hau. SADOVEANU, N. F. 113. 5. Intranz. (Despre cîini și lupi) A mîrîi. Cîni mari albi se încleștau în luptă, hîrîind. CAMILAR, T. 113. Bubuie, nu-mpușcă, Hîrîie, nu mușcă (Moara cu motor). SADOVEANU, P. C. 14. 6. Tranz. A întărîta, a zădărî. ♦ Refl. A se certa, a se ciondăni. 7. Refl. (Rar) A se lovi cu zgomot (de ceva). Nu vezi cum te hîrîi de toate pietrele? D. ZAMFIRESCU, la TDRG.

hârâí (a ~) vb., ind. prez. 3 hấrâie, imperf. 3 sg. hârâiá; conj. prez. 3 să hấrâie

hârâí vb., ind. și conj. prez. 3 hârâie, imperf. 3 sg. hârâiá

HÂRÂÍ vb. a hârcâi, a horcăi.

A HÂRÂÍ pers. 3 hârâie 1. intranz. 1) (despre câini) A scoate sunete guturale aspre, manifestând iritare; a mârâi. 2) fam. peior. A vorbi răgușit, cu voce dogită. 3) (despre mecanisme defectate) A produce sunete neplăcute. 2. tranz. fam. (persoane) A sâcâi în mod intenționat (pentru a întărâta); a zădărî. /hâr + suf. ~âi

A SE HÂRÂÍ mă hârâi intranz. fam. A se certa ușor (unul cu altul) pentru lucruri mărunte; a se ciondăni; a se ciorovăi. /hâr + suf. ~âi

hârăì v. 1. a da un sunet surd sau înfundat (ceasornicul înainte de a bate, râșnița la măcinat): hârâită stă în pod râșnița veche EM.; 2. a lătra rânjind (de câini). [Onomatopee].

hî́rîĭ, a -í v. intr. (imit. înrudit cu lat. hirrire, ung. herregní și turc. hyrlamak, a hîrîi). Se zice despre cînĭ cînd se bat fără să latre. Se zice despre gîtlej cînd eștĭ răcit; îmĭ hîrîĭe tusea în pept. Se zice despre o mașină stricată: nu știŭ de are rîșnița asta, că tot hîrîĭe. V. refl. Mă zgîriĭ: masa, chitara s’a hîrîit. Fig. Fam. Mă cert: nu vă maĭ hîrîițĭ atîta! V. huruĭ.

HÎRÎI vb. a hîrcîi, a horcăi.

hârâí, hârâiesc, vb. – 1. (refl.) A se certa. 2. (tranz.) A întărâta pe cineva. – Din hâr „scrâșnet, mârâit” + suf. - âi (DEX, MDA).

hârâí, hârâiesc, vb. intranz. – A ațâța, a întărâta. – Din hâr „cuvânt care imită mârâitul câinelui” (onomatopee).