hod (-duri), s. n. – Mers, umblet. Rus. chod (Cihac, II, 139). În Mold., rar. Pare a fi dublet al lui hudă, s. f. (Mold., Trans., deschidere, trecere), de unde hudiță, s. f. (Mold., stradă, uliță), cf. Cihac, II, 139 și Tiktin (după Philippide, II, 717, hudiță ar fi în legătură cu alb. udë).

hod, s.n. (reg., înv.) Curs, mers.

Hód-Mezö-Vásárhely n. oraș în Pusta ungurească, așezat aproape de lunca Tisei: 60.000 loc.

hod n., pl. urĭ (rus. vsl. hodŭ, mers, trecere, drum. V. hudiță). 1800-1860. Mers, desfășurare: hodu deleĭ.

hod, hoduri, s.n. – (reg.) Lemnul în care intră fușteii din laterala carului; loitre, drug (ALRRM, 1973: 862). – Et. nec. (MDA).

HOD cf. sl. χoдь „mers” pentru formele mold.; cf. ung. hód „castor” și subst. ard. hodă (lișiță), pentru cele ardelene și muntene. 1. Hodă = Hodea (16 B VI 15). 2. Hode (Mar). 3. Hodac s. 4. + -co, Hodco (Ștef; C Bog) etc., scris și Hotco (Ștef), ba chiar Hodici și Hudici, 1411 (Dm); Hodcești (Giur 215). 5. -iș: Hodiș, -a, -u, -el ss. 6. + --oiu: Hodoe, Stan (17 B 1407); Hodoiu fam. (Sc). 7. + -oș: Hodoș, Nerva, eruditul; -a s., ard. < hodoș „loc bogat în castori” (DLR). 8. + -iv, -oiu: Hodivoaia s. n. marital sau < hodivoi „comandant militar” < sl. hoditi (Mikl. 240).