HLEAB, hleaburi, s. n. (Reg.) Lucru rău, stricat, vechi. – Cf. ucr. chljabaty „a se clătina, a fi hodorogit”.

HLEAB, hleaburi, s. n. (Reg.) Lucru rău, stricat, vechi. – Cf. ucr. chljabaty „a se clătina, a fi hodorogit”.

HLEÁB, hleaburi, s. n. (Mold., Bucov.) Lucru rău, stricat, hîrbuit; vechitură, hîrb. Mergînd, de șagă, cu un hleab de pușcă împrumutat la un vînat de urși. La TDRG. Boierii noștri sînt în stare să ducă la balamuc pe cineva de la noi care ar veni cu o idee nouă, dar laudă cu josnicie toate hleaburile pe care străinătatea le-a scos de mult din hangare. CONTEMPORANUL, S. II, 1949, nr. 162, 2/2. ◊ Fig. Așa numai să se mute de pe vatră pe cuptior știe și hleabul de baba mea de acasă. CREANGĂ, P. 130.

hleab (reg.) s. n., pl. hleáburi

hleab s. n., pl. hleáburi

hleáb (hleáburi), s. n. – 1. (Mold.) Rest, fragment, ciob. – 2. Hîrb. Sl. chlĕbŭ „pîine” (Cihac, II, 193). Trebuie să fi însemnat la început „rest de pîine, bucată” și de aici „rest”. DAR pleacă de la rus. chljabatĭ „a se rablagi”; Scriban crede că este vorba de o metateză a lui bleah < bleau. – Der. hlibui, vb. (a deteriora; a strica); hliban, s. n. (Mold., pîine); înhleba, vb. (Mold., a purta pantofi prea mari).

HLEAB ~uri n. pop. 1) Obiect învechit și deteriorat; vechitură. 2) fig. peior. Om (sau animal) slăbănog și sleit de puteri (din cauza vârstei înaintate sau a unei boli); rablă. /cf. ucr. chljabaty

hleab n. Mold. 1. căzătură de om: știe și hleabul de baba mea CR.; 2. hârb, vechitură: un hleab de pușcă. [Origină necunoscută].

hleab (ea dift.) n., pl. urĭ (met. din bleah). Nord. Fam. Bleah, lucru saŭ persoană hodorogită: un hleab ca părintele Vavila (VR. 1911, 8, 225), un hleab de pușcă, de babă.

hleáb, hleaburi, s.n. – (reg.) Acaret; construcții anexe din curtea unei gospodării tradiționale: „Să s-aline cu tăte marhăle, / În tăte hleaburile” (Papahagi, 1925: 280). ♦ (top.) Dealul hleabului, arătură în Săliștea de Sus (Vișovan, 2005). – Cf. ucr. chljabaty „a se clătina, a fi hodorogit” (DA, cf. DER; DEX, MDA), ref. la sensul de „lucru rău, stricat, vechi; ciob, hârb”; cf. sl. răsăritean chlěvŭ „grajd” (Petrovici, cf. Frățilă).

hleáb, -uri, s.n. – Acaret, construcții anexe din curtea unei gospodării tradiționale: „Să s-aline cu tăte marhăle, / În tăte hleaburile” (Papahagi 1925: 280). – Cf. ucr. chljabaty „a se clătina, a fi hodorogit”, ref. la hleab cu sensul de „lucru rău, stricat, vechi; ciob, hârb”.