HLAMÍDĂ, hlamide, s. f. 1. (La greci și la romani) Bucată dreptunghiulară de stofă (albă sau roșie ca purpura), care se purta (în călătorie, la festivități etc.) prinsă cu o agrafă pe umărul drept. V. mantie. Bătrînul Lucullus, apărîndu-și ochii obosiți cu mîneca largă a hlamidei, privea spre for. ANGHEL-IOSIF, C. L. 10. Torent lung de umbre-antice, în lumină el apare, Strălucind sub arme scumpe, sub hlamide consulare. ALECSANDRI, P. III 93. 2. (La bizantini) Mantie împărătească sau arhierească. Visam hlamida sacerdotală. GALACTION, O. I 335. Veșmintele... arătau că este unul din nalții dregători ai bisericii bizantine... pe dînsul avea o hlamidă de sevai roșu cusută cu palme de fir pe poale. ODOBESCU, S. I 133. Moldavia se face cunoscută, și împăratul Bizanției trimite domnitorului ei hlamidă. NEGRUZZI, S. I 271. ◊ (Metaforic) Întîrziată fără vreme, Se plimbă Toamna prin grădini, Cu faldurii hlamidei plini De crizanteme. TOPÎRCEANU, M. 33. Noaptea – o crăiasă – Pășește aiurită, ca visurile mele, Mișcînd, la pasul vremii, hlamida ei de stele. CERNA, P. 13. Iată vin și gîndâceii în hlamide smălțuite. ALECSANDRI, P. A. 125. ♦ (Rar) Pelerină. Erau albi drumeții de parcă erau ninși, Le fluturau în urmă hlamidele în vînt. ANGHEL-IOSIF, C. M. I 33.