hibă definitie

11 definiții pentru hibă

HÍBĂ, hibe, s. f. (Fam.) Defect, cusur. – Din magh. hiba.
HÍBĂ, hibe, s. f. (Reg.) Defect, cusur. – Din magh. hiba.
HÍBĂ, hibe, s. f. (Regional) Defect, cusur. Las’ că vedem noi ce hibă are. CONTEMPORANUL, S. II, 1948, nr. 112, 6/2. Și mai sînt și alte hibe: amenzi fără rost, un soi de cantină, de prăvălie, unde-i jefuiește ca-n codru. GALAN, Z. R. 392.
híbă (fam.) s. f., g.-d. art. híbei; pl. híbe
híbă s. f., g.-d. art. híbei; pl. híbe
HÍBĂ s. v. cusur, defect, deficiență, imperfecțiune, insuficiență, lacună, lipsă, meteahnă, neajuns, păcat, scădere, slăbiciune, viciu.
híbă (híbe), s. f. – (Trans.) Cusur, defect. Mag. hiba (DAR). – Der. hibaș, adj. (defectuos). Din aceeași familie face parte hie, s. f. (lipsă, nevoie), din mag. hi.
híbă f., pl. e (ung. hiba, a. î., de unde și slovac. rut. hiba, Bern. 1, 412). Trans. Rar în Mold. Munt. Defect, cusur. Neajuns, neplăcere: cu el n’am hibă. Grijă, habar, păsare: n’am hibă (nu-mĭ pasă), am o hibă (am o grijă). – În Ĭal. ibă.
hi s. v. CUSUR. DEFECT. DEFICIENȚĂ. IMPERFECȚIUNE. INSUFICIENȚĂ. LACUNĂ. LIPSĂ. METEAHNĂ. NEAJUNS. PĂCAT. SCĂDERE. SLĂBICIUNE. VICIU.
híbă, hibe, s.f. – (reg.) Cusur, defect: „Că în ceasu’ ce-o născut / Nicio hibă n-o avut” (Ștețco, 1990: 76). – Din magh. hiba „greșeală, eroare; defect” (Scriban; DA, cf. DER; DEX, MDA).
híbă, -e, s.f. – Cusur, defect: „Că în ceasu’ ce-o născut / Nicio hibă n-o avut” (Ștețco 1990: 76). – Din magh. hiba „greșeală, eroare; defect”. Cf. germ. Hieb „lovitură, crestătură” (Țurcanu 2005).

hibă dex

Intrare: hibă
hibă substantiv feminin