Dicționare ale limbii române

19 definiții pentru harmonica

armónică sf [At: TIM. POPOVICI, D. M. / V: -nie2 / S și: (înv) h- / P și: (înv) h- / Pl: ~ici / E: ger [Mund] sau [Zieh] Harmonika, it armonica] 1 Mic instrument de suflat cu ancii de abanos. 2 (Șîs ~ de gură) Muzicuță. 3 (Reg; șîf -nie2)Acordeon de dimensiuni reduse, acționat prin butoane. 4 (Lpl) Tonuri secundare și suprapuse care însoțesc orice ton principal. 5 (Thn) Dispozitiv cu formă de burduf cu mai multe articulații pliante. 6 (Fig; d. haine) Încrețitură. 7 (Îe) A (se) face (ceva) ~ A (se) turti. 8 (Fiz) Oscilație de frecvență egală cu un multiplu întreg al frecvenței fundamentale a unui sistem oscilant.
ARMÓNICĂ, armonici, s. f. Acordeon de dimensiuni mai reduse, acționat prin intermediul butoanelor; (reg.) armonie2. ◊ Expr. A (se) face armonică = a (se) turti. ♦ Armonică (de gură) = muzicuță (de gură). – Din germ. [Zieh]harmonika, it. armonica.
ARMÓNICĂ, armonici, s. f. Acordeon de dimensiuni mai reduse, acționat prin intermediul butoanelor; (reg.) armonie2. ◊ Expr. A (se) face armonică = a (se) turti. ♦ Armonică (de gură) = muzicuță (de gură). – Din germ. [Zieh]harmonika, it. armonica.
ARMÓNICĂ, armonici, s. f. 1. Acordeon de dimensiuni mai reduse, cu un număr mic de tonuri, acționat numai cu butoane. Lasă armonica pe lotcă și scoate din buzunarul mantalei maimuțica. DAVIDOGLU, O. 17. ◊ Fig. Pielea vînătă i se întinse mai tare pe armonica uscată a coastelor. CAMILAR, N. II 321. ◊ Expr. A (se) face armonică = a (se) turti. Pălărie făcută armonică. 2. (În expr.) Armonică de gură = muzicuță de gură. Prin săli și coridoare stăteau... soldați din toate armele, dormind, cîntînd din fluiere, din armonici de gură și din viori. CAMILAR, N. I 17. – Accentuat și: armonícă. – Pl. și: armonice (SAHIA, U.R.S.S. 27). – Variantă: (ieșit din uz) harmónică (CONTEMPORANUL, VII 116) s. f.
HARMÓNICĂ s. f. v. armonică.
ARMÓNICĂ, armonici, s. f. Acordeon de dimensiuni mai reduse, acționat cu butoane. ◊ Expr. A (se) face armonică = a (se) turti. ♦ Armonică (de gură) = muzicuță (de gură). 2. Mufă de dilatație cu pereți ondulați, montată la conducte, prin care circulă fluide la temperatură înaltă. – Germ. [Zieh]harmonika, [Mund]harmonika.
armónică s. f., g.-d. art. armónicii; pl. armónici
armónică (fiz., muz.) s. f., g.-d. art. armónicii; pl. armónici
ARMÓNICĂ s. (MUZ.) muzicuță, (rar) eolină. (Cântă la ~.)
ARMÓNICĂ s.f. 1. Acordeon de dimensiuni reduse acționat de butoane. ♦ Muzicuță (de gură). 2. Mufă de dilatație cu pereți ondulați, montată la conducte, prin care circulă fluide de temperatură înaltă. 3. (Fiz.) Oscilație de frecvență egală cu un multiplu întreg al frecvenței fundamentale a unui sistem oscilant. [Gen. -cii. / cf. it. armonica, germ. Harmonika].
ARMÓNICĂ s. f. 1. instrument muzical portativ cu ancii metalice, în care sunetul este produs prin vibrația unei coloane de aer cu un burduf manevrat manual. 2. muzicuță (de gură). (< germ. Harmonika, it. armonica)
ARMÓNICĂ ~ci f. Instrument muzical asemănător cu acordeonul, dar de dimensiuni mai mici, acționat de butoane. ◊ ~ de gură muzicuță. ◊ A (se) face ~ a (se) încreți; a (se) turti. /<germ. [Zeih]harmonika, it. armonica
armonică f. orgă portativă. [Nemț. HARMONIKA].
*armónică f., pl. ĭ și e (rus. garmónika, d. germ. harmonika). Un instrument compus din lame de sticlă acordate pe semitonurĭ saŭ din lamele de metal care vibrează și scot sunete cînd sufli cu gura (armonică de gură) saŭ cu’n foĭ saŭ burduf încrețit simetric. Armonică chimică, sunete produse de o flacără care arde într’un tub mobil.
ARMONICĂ s. (MUZ.) muzicuță, (rar) eolină. (Cîntă la ~.)
armonică 1. Instrument de suflat cu burduf, al cărui suflu se transmite unor lame de metal (ancii* dispuse ca la muzicuță*) prin apăsarea unui dublu sistem de butoane (la mâna dreaptă și la cea stângă). Sunetul se produce atât prin apăsarea burdufului (expirație) cât și prin tragerea lui (inspirație), fiind, în cazul a. diatonice, diferit ca înălțime în funcție de sensul de mișcare al burdufului. Provenită din Handäoline (inventată de C.F.L. Bauschmann în 1822), a. se înrudește cu bandoneonul și cu concertina*, strămoși în egală măsură ai acordeonului*. Echiv. germ. Handharmonika. 2. A. de sticlă (it. armonica; fr. vérillon; germ. Glasharmonika; engl. musical glasses), instr. idiofon, inventat de Benjamin Franklin, ce constă din discuri de sticlă acordate cromatic, acționate prin frecare. Extinderea era între do1-mi3. Răspândită în sec. 18-19, a suscitat interesul unor muzicieni de seamă (Mozart, Beethoven, Glinka etc.) care au compus pentru acest instrument. 3. A. de gură, v. muzicuță.
relatio non harmonica (cuv. lat. „legătură nearmonică”) v. falsă relație.
a cânta la armonică expr. (tox.) a inhala vapori de heroină de pe o folie de aluminiu încălzită.
armonică, armonici s. f. aparat radio

harmonica definitie

harmonica dex

Intrare: harmonica
harmonica
Intrare: armonică (obiect)
harmonică 1 pl. -i substantiv feminin
harmonică 2 pl. -e substantiv feminin
armonică 2 pl. -e substantiv feminin
armonică 1 pl. -i substantiv feminin