hap interj. – Exprimă ideea de a apuca repede, sau de a înghiți. Creație expresivă,
cf. sl. chapati „a mușca”,
rut. chapati „a apuca”,
mag. happolni „a înghiți”,
germ. happen, schnappen „a apuca”,
fr. happer „a înhăța, a prinde”,
ngr. χάπτω „a înghiți”. –
Der. hăpăi, vb. (a înghiți);
hălpăi (
var. hălpăcăi),
vb. (a înghiți) cu
l expresiv;
hălpi, vb. (a se apleca grîul);
hîlpav (
var. hulpav, hlupav, glupav),
adj. (mîncău, lacom);
înhăpa, vb. (a prinde, a înghiți);
înhulpa, vb. (a înghiți);
hăpui, vb. (
înv., a supune, a subjuga), plecînd de la ideea de „a fi prins”;
hapcă, s. f. (cîrlig de undiță; forță, violență), în
Trans. hábocă, format ca
japcă și poate influențat de
hreabcă (
der. din
sl.,
bg. hapka „îmbucătură, mușcătură” sau
rut. chapka „cursă de șoareci”, propusă de Cihac, II, 135; DAR; Candrea; Iordan,
BL, IV, 54, este posibilă fără a fi necesară dată fiind sursa expresivă comună);
haple(a), s. m. (prost, bleg), pe care Șeineanu,
Semasiol., 229, îl deriva din
gr. ἀπλός „simplu”, iar Cihac, II, 135, urmat de DAR, din
bg. hapljo; hăpși, vb. (
Olt., a înghiți);
hopși, vb. (
Basar., a nu scoate o vorbă);
hapuc (
var. habuc, ha(r)puce),
s. n. (
Trans.,
Bucov., minge), pe care DAR îl pune în legătură cu
mag. hapkalkodni „a apuca”;
hapucă, s. f. (joc cu mingea);
hăbucos, adj. (încîlcit, se spune mai ales despre lînă);
hăbui, vb. (
Mold., a se juca, a se zbengui). Nu este clar, dacă aparține aceleiași rădăcini expresive
hăbuc, s. m. (bucată, ciob), pe care DAR, urmîndu-l pe Cihac, II, 133, îl pune în legătură cu
sl. chabiti „a strica”, și cu
hăbuc, s. n. (
Olt., zăduf), cu
der. săi
hăbuci, vb. (
Trans., a rupe, a desface, a strica),
hăbuceală, s. f. (
Olt., zăduf). –
Cf. horp.