hanta definitie

3 intrări

15 definiții pentru hanta

HÁNȚĂ, hanțe, s. f. (Pop.) 1. Obiect de îmbrăcăminte uzat, zdrențuit, de proastă calitate. 2. Fig. Gură (care vorbește mult și fără rost). ◊ Expr. Bun de hanță = flecar, vorbăreț, guraliv. – Cf. ucr. banca „mârțoagă”.
HÁNȚĂ, hanțe, s. f. (Reg.) 1. Obiect de îmbrăcăminte uzat, zdrențuit, de proastă calitate. 2. Fig. Gură (care vorbește mult și fără rost). ◊ Expr. Bun de hanță = flecar, vorbăreț, guraliv. – Cf. ucr. banca „mârțoagă”.
HÁNȚĂ1, hanțe, s. f. (Regional, depreciativ) Obiect de îmbrăcăminte, haină. Se culcau îmbrăcați și se acopereau cu vreo hanță mai groasă. PAS, L. I 76. Uite cum umblu, de n-am și eu o hanță pe mine. CAMIL PETRESCU, T. II 76.
HÁNȚĂ2, hanțe, s. f. (Olt.) Gură (considerată ca organ al vorbirii); gură care vorbește mult și fără rost; gură spartă, fleancă, clanță. ◊ Expr. Bun de hanță = flecar, guraliv.
hánță (pop.) s. f., g.-d. art. hánței; pl. hánțe
hantá vb., ind. prez. 1 sg. hantéz, 3 sg. și pl. hanteáză
hánță s. f., g.-d. art. hánței; pl. hánțe
HÁNȚĂ s. v. gură, haină, îmbrăcăminte, strai, veșmânt.
HANTÁ vb. tr. a chinui, a obseda. (< fr. hanter)
hánță (hánțe), s. f.1. Cîrpă, zdreanță. – 2. Haină zdrențuită. – 3. Gură, limbă. – 4. Femeie stricată. – 5. Cățeluș. – 6. Om zăpăcit, aiurit. Creație expresivă, cf. fleoarță, treanță, hoandră, cu aceleași sensuri. După DAR, ar fi o contaminare a lui handră cu sdreanță. Drăganu, Dacor., III, 708, pleacă de la săs. hânts „vedenie, arătare”; Candrea, de la rut. hanca „gloabă, mîrțoagă” cf. Scriban. Hanț, s. n. (cadavru; mîrțoagă; bucată; Trans., fîșie) trebuie să fie doar o var.Der. hănțui, vb. (a sfîrteca), pe care Cihac, II, 134, îl pune în legătură cu ceh. hantovati „a face pe măcelarul”; hănțălui, vb. (Bucov., a deranja, a importuna); hănțău, s. n. (masa celui care face căruțe); hănțușcă, s. f. (șmecheră, golancă); hoancă (var. hoantă, hoanghină, hoarcă), s. f. (babă); hoarță, s. f. (hîrb), cf. fleoarță; honțăni, vb. (a se agita). – Din rom. pare a proveni rut. hance (Miklosich, Wander., 16).
hanță f. sdreanță. [Origină necunoscută].
hánță f., pl. e (cp. cu sas. hânts, vită saŭ persoană lălîĭe, de unde și rut. gánca, pron. hánța, vită. Cp. și cu ung. hanc, zburdălnicie. Dac. 3, 708). Munt. Trans. Haĭnă proastă, fleandură. Fig. Fleoarță, femeĭe depravată (V. tarbă). – În Tut. și foanță, buleandră.
hanță s. v. GURĂ. HAINĂ. ÎMBRĂCĂMINTE. STRAI. VEȘMÎNT.
hantá vb. I (franțuzism; livr.) A chinui, a obseda ◊ „Mă întreb doar care sunt numele, încă nedivulgate de teleaști, aflate pe etichetele așezate sub capetele de cerbi ce «hantează» somnul lui Belphegor.” Săpt. 5 IV 74 p. 7 (din fr. hanter)
Hanț, -a, -ac v. Ioan VIII 6.

hanta dex

Intrare: hanță
hanță substantiv feminin
Intrare: hanta
hanta verb grupa I conjugarea a II-a
Intrare: Hanța
Hanța