HALÍ, halesc, vb. IV. Tranz. (Fam.) A mânca (repede și cu lăcomie). – Din țig. halo.

HALÍ, halesc, vb. IV. Tranz. (Fam.) A mânca (repede și cu lăcomie). – Din țig. halo.

HALÍ, halesc, vb. IV. Tranz. (Familiar; și în forma hăli) A mînca (repede și lacom); a înșfăca cu lăcomie, a înghiți. Vede... un boț de mămăligă. Atunci bucuria dracului! o dat-o și hălește și nu zice nemica. CREANGĂ, P. 145. – Variantă: hălí vb. IV.

HĂLÍ vb. IV v. hali.

halí (a ~) (fam.) vb., ind. prez. 1 sg. și 3 pl. halésc, imperf. 3 sg. haleá; conj. prez. 3 să haleáscă

halí vb., ind. prez. 1 sg. și 3 pl. halésc, imperf. 3 sg. haleá; conj. prez. 3 sg. și pl. haleáscă

HALÍ vb. v. consuma, mânca.

halí (halésc, halít), vb. – A mînca, a înfuleca, a se ghiftui. Țig. ha-, part. halo „a mînca” (Vasiliu, GS, VII, 116; Graur 159; Juilland 166). – Der. haleală, s. f. (mîncare); halap, s. m. (mîncău); halie, s. f. (foame); haleaos, s. n. (mîncare); halos, adj. (mîncău); nehalit, adj. (flămînd). Cf. țig. sp. jalar „a mînca”, jallipen „mîncare” (Besses 92; Claveria 126). Sînt cuvinte familiare sau de arg.

hălí (-lésc, -ít), vb. – 1. A lua, a pune mîna pe. – 2. A arunca (mingea). Origine incertă. Dicționarele, fără nici o explicație pe care s-o cunoaștem, confundă acest cuvînt cu cel anterior, ceea ce nu pare posibil (hăli circulă numai în Mold. și hali mai ales în Munt.; nu se spune niciodată hali pentru sensurile lui hăli, nici invers; și, în sfîrșit, trecerea semantică de la „a mînca” la „a arunca” pare dificil de explicat). Pare a fi vorba de un cuvînt sl. (Cihac, II, 133; DAR; Candrea), cf. rut. chałyty sja „a se grăbi”, pol. galić „a arunca mingea”, din sl. galiti „a sări”.

A HALÍ ~ésc intranz. fam. A consuma hrană pentru a-și menține existența; a mânca. /<țig. halo

A HĂLÍ ~ésc tranz. pop. 1) A lovi puternic (cu ceva). 2) A mânca repede, cu lăcomie. /<ngr. galiti

halí, halésc, vb. IV (pop.) 1. a fura, a șterpeli. 2. a înghiți repede și lacom; a mânca, a hălpăcăi. 3. (la jocul cu mingea) a arunca și prinde mingea (cuiva). 4. a bate (pe cineva).

hălì v. Mold. 1. a prinde mingea în sbor; 2. a apuca repede: odată și hălește mămăliga CR. [Ceh. HALITI, a aruncà mingea, termen de joc cu sensul generalizat].

halésc v. tr. (cp. cu vsl. galiti, a sălta, cu rut. halíti-sĕa, a se grăbi, și cu țig. hal, mănîncă). Fam. Fur, șterpelesc. (E o expresiune luată, probabil, de la jocu halea-malea și se întrebuințează foarte des cînd e vorba de Țiganĭ). Arunc mingea ca s’o lovească cel ce ține filca (în Cța ulesc).

ulésc, V. halesc.

hali vb. v. CONSUMA. MÎNCA.

Hali v. Mihael VII 1.

HALI- „marin, sărat, apa mării”. ◊ gr. hals „mare, sare” > fr. hali-, engl. id. > rom. hali-. □ ~stereză (v. -stereză), s. f., proces de realizare a osteolizei, caracterizat prin eliberarea lentă a sărurilor minerale din os; ~teriu (v. -teriu), s. m., mamifer acvatic fosil din eocen și miocen, cu corpul pisciform, cu membrele anterioare transformate în palete înotătoare.

hali, halesc v. t. 1. a mânca (mai ales lacom și repede) 2. (fig.) a prinde, a captura. 3. (fig.) a învinge.

hăli, hălesc v. t. (intl.) a fura.

nu halesc! expr. (înv.) nu mă las trișat (la jocul de cărți)!