Dicționare ale limbii române

2 intrări

24 definiții pentru haiduci

HAIDÚC, haiduci, s. m. 1. Răzvrătit împotriva ordinii stabilite, care, trăind singur sau în cete în păduri, jefuia pe bogați și ajuta pe săraci; haramin. 2. (Înv.) Soldat mercenar. – Din bg., sb. hajduk.
HAIDUCÍ, haiducesc, vb. IV. Intranz. A duce viață de haiduc. ♦ Refl. A se face haiduc. – Din haiduc.
HAIDÚC, haiduci, s. m. 1. Om care, răzvrătindu-se împotriva asupririi, își părăsea casa și trăia în păduri, singur sau în cete, jefuind pe bogați și ajutând pe săraci; haramin. 2. (Înv.) Soldat mercenar. – Din bg., scr. hajduk.
HAIDUCÍ, haiducesc, vb. IV. Intranz. A duce viață de haiduc. ♦ Refl. A se face haiduc. – Din haiduc.
HAIDÚC, haiduci, s. m. 1. (Munt., Mold., în trecut) Om care, răzvrătindu-se împotriva asupririi, își părăsea casa și trăia în păduri, singur sau întovărășit de alții, jefuind și prădînd pe bogați și ajutînd pe săraci. Haiducul Iancu Jianu. ▭ Vestitul haiduc și isprăvile lui se plimbau... din vioară în vioară. GALACTION, O. I 264. Doinind din frunză vesel, pe potică, Se duce-n sus, prin aluniș, haiducul. IOSIF, V. 70. Nu-i de mult de cînd, în codru, cu o ceată de haiduci, Numele-mi suna prin țeară, ca o seceră ce sună Cînd retează buruiana să crească iarba cea bună! HASDEU, R. V. 102. 2. (Învechit) Soldat mercenar. Haiducii leșești sosiră cu pași grăbiți, sunîndu-și pintenii și șpăngile. SADOVEANU, O. VII 95. 2500 haiduci romîni din Țara Romînească, trecînd Dunărea mai în sus de Nicopol, pustiesc mai multe sate și izbesc fără de veste cetatea numită Plevna. BĂLCESCU, O. II 164.
HAIDUCÍ, haiducesc, vb. IV. Intranz. A duce viață de haiduc. Iată-mă-s în codru, haiducind. HASDEU, R. V. 56. Șapte ani am haiducit, Pe ciocoi am îngrozit. ANT. LIT. POP. I 59. Oltule! rîu blăstemat! N-avuși grijă de păcat Să-nghiți trupuri de voinici Care-au haiducit pe-aici? ALECSANDRI, P. P. 291. ◊ Refl. De cînd m-am haiducit, Drag îmi e drumul cotit. ALECSANDRI, P. P. 259. ◊ Tranz. (Complementul indică regiunea unde își petrece viața un haiduc) Pîntea... a haiducit munții Șerba și Călimanii. ȘEZ. II 40.
haidúc s. m., pl. haidúci
haiducí (a ~) vb., ind. prez. 1 sg. și 3 pl. haiducésc, imperf. 3 sg. haiduceá; conj. prez. 3 să haiduceáscă
haidúc s. m., pl. haidúci
haiducí vb., ind. prez. 1 sg. și 3 pl. haiducésc, imperf. 3 sg. haiduceá; conj. prez. 3 sg. și pl. haiduceáscă
HAIDÚC s. (înv. și pop.) pandur, (reg.) pribeag, (înv.) haramin.
HAIDUCÍ vb. (rar) a hoți, (pop.) a viteji, a voinici. (~ prin codri.)
haidúc (haidúci), s. m.1. Soldat de infanterie din armata ungară. – 2. (Trans.) Paznic, vardist. – 3. Om în afara legii care se ocupa cu jaful, mai cu seamă ca protest împotriva dominației străine sau a nedreptății sociale, îndeosebi în perioada de la sfîrșitul sec. XVIII și începutul sec. următor. Mag. hajdú, pl. hajdúk (Cihac, II, 503), de unde și tc. haydud „muncitor ungur”. Poate să fi intrat în rom. prin tc. (Lokotsch 781; Ronzevalle 82) sau sl. (Miklosich, Slaw. Elem., 51; DAR; dar. cf. Berneker), cf. bg., sb. hajduk „tîlhar”, alb. hajdut (din tc.), rus. gaiduk. – Der. haiducesc, adj. (de haiduc); haiducește, adv. (ca haiducii); haiducie, s. f. (viață sau îndeletnicire de haiduc); haiducime, s. f. (ceată de haiduci); haiduci, vb. (a duce viață de haiduc).
HAIDÚC ~ci m. (în trecut) 1) Țăran răzvrătit care se retrăgea în pădure, jefuia pe bogați și ajută pe săraci. 2) Pedestraș angajat cu plată într-o armată străină. /<bulg., sb. hajduk, ung. hajdu
A HAIDUCÍ ~ésc intranz. A duce viață de haiduc; a fi haiduc. /Din haiduc
A SE HAIDUCÍ mă ~ésc intranz. A se face haiduc; a deveni haiduc. /Din haiduc
haiduc m. 1. od. dorobanț, mai ales ungur: husari, haiduci și catane pe Români au năpădit NEGR.; 2. hoț de codru; 3. cel ce apucă calea codrului luptând (ca și clefții greci) în contra tiraniei fanariote: Bujor, Corbea, Grozea, Tunsu, au fost haiduci vestiți. [Ung. HAJDÙ, pedestraș, tâlhar (pl. HAJDÚK)].
haiducì v. a duce vieață de haiduc: decât să mă căciulesc, mai bine să haiducesc POP.
Haiducu (Hajdu) n. județ al Banatului: 240.000 loc., cu cap. Debrețin.
haĭdúc m. (ung. hajdú, pl. hajdúk, dorobanț, agent, de unde vine și turc. haĭdud, infanterist unguresc; rus. gaĭdúk, pol. ceh. sîrb. bg. hajduk, alb. haĭdút. V. haĭdăŭ, haĭdamac). Infanterist unguresc (vechĭ). Tîlhar național care trăĭa în codri și lupta contra tiraniiĭ Turcilor, ca Bujor, Codreanu, Corbea, Tunsu ș. a. V. pandur.
2) haĭducésc v. intr. (d. haĭduc). Duc vĭață de haĭduc: mulțĭ anĭ a haĭducit.
HAIDUC s. (înv. și pop.) pandur, (reg.) pribeag, (înv.) haramin.
HAIDUCI vb. (rar) a hoți, (pop.) a viteji, a voinici. (~ prin codri.)
HAIDUC, Ionel (n. 1937, Cluj), chimist român. Acad. (1991), prof. univ. la Cluj-Napoca. Lucrări în domeniul chimiei ciclurilor anorganice, al compușilor organometalici („Introducere în chimia ciclurilor anorganice”, „Organometallics in Cancer Chemotherapy”).

Haiduci dex online | sinonim

Haiduci definitie

Intrare: haiduc
haiduc substantiv masculin admite vocativul
Intrare: haiduci
haiduci conjugarea a VI-a grupa a IV-a verb intranzitiv