HAIDAMÁC, haidamaci, s. m. (Fam.) 1. Derbedeu, bătăuș, tâlhar, haidău (2). 2. Om zdravăn, vlăjgan, lungan. – Din tc. haydamak.

HAIDAMÁC, haidamaci, s. m. (Fam.) 1. Derbedeu, bătăuș, tâlhar, haidău (2). 2. Om zdravăn, vlăjgan, lungan. – Din tc. haydamak.

HAIDAMÁC, haidamaci, s. m. 1. Om fără căpătîi, derbedeu, golan, bătăuș; (învechit) tîlhar, hoț. Trimite haidamaci de la liberali și de la conservatori, să se bată cu cetățenii. PAS, Z. II 47. Li să acrise tot umblînd încoace și încolo prin pădure ca niște haidamaci. ISPIRESCU, L. 336. Căpitanul meu... era un tip de haidamac. CARAGIALE, M. 283. 2. (Învechit) Păzitor de vite; văcar; haidău (1). Neguțătorii se așezau la taifas; haidamacii se culcau cu pletele în ochi pe sub șoproane. SADOVEANU, F. J. 443. – Variantă: haidămác (STANCU, D. 254) s. m.

HAIDĂMÁC s. m. v. haidamac.

HAIDAMÁC2, haidamaci, s. m. 3. (Înv.) Păzitor de vite. – Tc. haydamak.

HAIDAMÁC1, haidamace, s. n. (Reg.) Bâtă, ciomag. – Sb. ajdamak (< tc. haydamak „tâlhar”).

haidamác (fam.) s. m., pl. haidamáci

haidamác s. m., pl. haidamáci

HAIDAMÁC s. v. bâtă, ciomag, măciucă.

haidamác (haidamáci), s. m. – Derbedeu, haimana. Tc. haydamak (Șeineanu, II, 195; Lokotsch 780), cf. sb. ajdamak „băț” (de unde în Banat, haidamac, s. n. „băț”), pol. hajdamaka.

HAIDAMÁC ~ci m. pop. 1) Bărbat înalt și puternic (care umblă fără rost); haidău. 2) înv. Persoană care comitea jafuri, făcând uz de forță; bandit; tâlhar. /<turc. haydamak

haidamac m. vagabond: acolo umblă câtva timp ca un haidamac. ISP. [Turc. HAYDAMAK].

haĭdamác m. (turc. haĭdamak, tîlhar. Cazac rebel în Polonia; rus. gaĭdamák, pol. hajdamak. V. haĭdăŭ). Vagabond, haĭmana: haĭdamacĭ și hahalere colectiviste (Car.). – În Ban. aĭdamac, s. n., pl. e (sîrb. ajdamak, cĭomag), cĭomag, bîtă. V. huligan.

haidamac s. v. BÎTĂ. CIOMAG. MĂCIUCĂ.

haidamac, haidamaci s. m. 1. derbedeu; bătăuș 2. om zdravăn / mătăhălos