HA interj. 1. (Uneori repetat) Exclamație care exprimă surprindere, mulțumire sau satisfacție răutăcioasă. Ha, ha! măi badeo, mi-ai căzut la mînă acu? ALECSANDRI, T. 234. Ha! vezi, ast cîntec îmi place. PANN, P. V. I 20. 2. (În propoziții interogative, familiar, pentru a arăta că nu s-au auzit sau nu s-au înțeles bine spusele interlocutorului) Poftim? ce? cum? De-i vorbea maică-sa, ea tot răstit răspundea, întrebînd: ha? ce zici? La TDRG. ♦ (Arată că se așteaptă din partea interlocutorului un răspuns, de obicei afirmativ) Nu-i așa? n-am dreptate? Te boldești la mine, ha? SADOVEANU, O. VI 127. Ian spuneți, ce-ați mai cerut?... fote și inele? sau numai drăgostele, ha? și drăgostele tot cu de-alde cei tineri? ha? ALECSANDRI, T. 215. Îmi vine să poruncesc să deie cu tunurile în prostimea aceea. Ha, cum socoți și dumneata? NEGRUZZI, S. I 153. 3. (De obicei repetat) Onomatopee care redă rîsul puternic și zgomotos, în hohote. Jupîn Dumitrache (care la fiece accent al lui Ipingescu a dat mereu din cap, în semn de aprobare, îl întrerupe cu entuziasm): Ha ha ha ha! i-a-nfundat! CARAGIALE, O. I 54.