BEREGÁTĂ, beregate, s. f. (La animale, popular și Ia oameni) Laringe, înghițitoare; p. ext. toată partea gîtului în care se află laringele; gîtlej. Schimba glasul, ca și cum ar fi avut în beregata cu omușor cît oul de gîscă, mai multe voci. PAS, L. I 73. Cocoșii s-auzeau peste tot satul, cîntind să-și rupă beregata. DELAVRANCEA, S. 51. Făt-Frumos... îi vîrî [balaurului] paloșul în gît pjnă în beregată. POPESCU, B. II 23. Simte cum degetele-i pătrund în mușchii grumazului strivindu-i, afundînd beregata, sfărîmînd încheietura cerbicii. CARAGIALE, O. I 361. Cu paloș s-apropia Să-i taie beregata. TEODORESCU, P. P. 565. ◊ Expr. A lua (pe cineva) de beregată = a trage (pe cineva) la răspundere. – Pl. și: beregăți (CAMILAR, N. I 180).