GÎNGĂVÍ, gîngăvesc, vb. IV. 1. Intranz. A vorbi ca un gîngav, a fi gîngav. El îi privea rătăcit, gîngăvind. DUMITRIU, N. 214. Iertați-ne, domle prefect!... Fie-vă milă, gîngăviră sute de guri plîngătoare. REBREANU, R. II 241. Cum te cheamă, l-a întrebat un membru – Du... du... du... du... mi... mitru Stîn... stî... stîncă... respunse băietul, gîngăvind. CONTEMPORANUL, III 777. ◊ Tranz. fact. (Rar) Mi se leagă limba cînd te văd... Dragostea mă gîngăvește. ALECSANDRI, T. 903. ♦ A citi cu greutate un text, silabisindu-l (din cauza slabei cunoașteri a cititului). Astfel gîngăvea glasul celui mai vechi dintre baci, deslușind cu caznă slovele ceaslovului. CAMILAR, T. 14. 2. Tranz. (Cu privire la vorbe, texte etc.) A pronunța nedeslușit,a exprima cu greutate din cauza unei emoții); a îngăima. Toți răspunseserăm prost, gîngă- visem lecția. C. PETRESCU, S. 65. Gîngăvi de cîteva ori aceeași vorbă. VLAHUȚĂ, O. A. 316. ◊ Intranz. Mă pomenesc că mi-au furat banii... – Cine era cu tine?... Ei, de! ce să zic!? gîngăvi el. Erau fel de fel. SLAVICI, O. I 372. – Variantă: (rar) gîngăní (SLAVICI, O. I 316) vb. IV.