gură f. 1. cavitatea feței pe unde iese vocea și pe unde se introduc alimentele; a da gură (pe la cineva), a-l înștiința; a face gură, a striga; a trage o gură cuiva, a-l mustra; 2. vorbă, svon din auzite: bun de gură, gura lumii, gura satului; gură de aur, foarte elocvent, supranumele sfântului Ioan: 3. ființă de hrănit: văduvă cu cinci guri; 4. gura unor animale: gura leului; 5. fig. deschizătura unui vulcan, unui tun, unei pivniți, unei rochi sau cămăși; 6. margine, intrare: pe o gură de raiu POP. gură de beciu; 7. trecătoare îngustă: gură de văi; 8. partea tăioasă: gura săbiei, gura cuțitului; 9. locul unde se varsă un fluviu sau un rîu: gurile Dunării, gura Ialomiței; 10. nume de plante: gura-leului (gura-mielului), plantă foarte periculoasă pentru animale (Antirrhinum majus); gura-lupului, plantă cu florile viorii (Scutellaria altissima). [Lat. GULA, înghițitoare (metaforă populară)].