gurgui definitie

2 intrări

12 definiții pentru gurgui

GURGÚI, gurguie, s. n. 1. Partea din vârf a opincii, strânsă cu nojițe. 2. Partea mai strâmtă, în formă de cioc, de la gura urciorului1. 3. Vârful sânului; sfârc, mamelon. 4. Vârful unui deal sau al unui munte. – Cf. lat. gurgulio „beregată”.
GURGÚI, gurguie, s. n. 1. Partea din vârf a opincii, strânsă cu nojițe. 2. Partea mai strâmtă, în formă de cioc, de la gura urciorului1. 3. Vârful sânului; sfârc, mamelon. 4. Vârful unui deal sau al unui munte. – Cf. lat. gurgulio „beregată”.
GURGÚI, gurguie, s. n. 1. Partea dinainte a opincii, strînsă cu o curelușă și formînd vîrful sau moțul. Ciobanul îl repezi cu gurguiul opincii. CAMILAR, T. 227. Scuipă printre dinți, pînă peste gurguiul opincilor lui Bedreag. HOGAȘ, M. N. 199. 2. Partea în formă de cioc de la gura unui ulcior. Să sorb și eu o gură de apă pe gurguiul ulciorului, că mult țîșnește din el boabe ca de mărgăritar. DELAVRANCEA, V. V. 12. 3. Vîrful sînului. Brava, ai bune gurguie, are să le poată ușor apuca duduița iast’ mare. CONTEMPORANUL, IVI 393. 4. Vîrful unui deal, al unui munte. Muntele, namilă naltă, Căpățînoasă, cu creasta de cremene... își saltă-n tărie gurguiele gemene. DEȘLIU, G. 26.
gurgúi (vârf) s. n., pl. gurgúie
gurgúi s. n., pl. gurgúie
GURGÚI s. 1. (pop.) țâță. (~ul urciorului.) 2. v. mamelon.
gurgúi (gurgúie), s. n.1. Sfîrc, mamelon. – 2. Gaura de la gura urciorului. – 3. Cioc de urcior. – 4. Vîrf, culme. – Var. gurgoi, gîrgoi, gurgun, gurzui, gurlui. – Mr. gurgul’u. Creație expresivă, bazată pe gog „obiect rotund”, cu r infix, cf. gorgoană, gorgoase, provenind din aceeași rădăcină. Sensul de „obiect rotund” este comun tuturor uzurilor sale; cel de al doilea se explică prin faptul că gura urciorului tipic se află deasupra unui cioc care imită sfîrcul sînului (explicație dată de dicționare, de „gît de urcior” nu este exactă). Legătura cu lat. gurgullus (Hasdeu, Cuv. din Bătrîni, I, 284) sau gurgulio (REW 3922; DAR; Pascu, I, 196) pare mai curînd șocantă decît sigură. Mr. a păstrat, alături de sensul de „cioc de urcior” și pe acela de bulgăre, obiect rotund, care a trecut în ngr. γϰουργϰούλια „cartofi” (Höeg 149). – Der. gurguia, vb. (a ascuți; refl., a se urca, a se înălța; refl., a ieși în evidență; refl., a se împăuna); gurguța, vb. refl. (a se înfoia), cu suf. expresiv -ța sau -ți, cf. cocoța.
GURGÚI ~ie n. 1) Parte în formă de cioc de la gura unor vase (care înlesnește turnarea unui lichid). 2) Vârf al opincii, strâns cu curelușă. 3) Vârf al mamelei; mamelon; sfârc. 4) Creastă a unui deal sau a unui munte. /cf. lat. gurgulio
gurguiu n. 1. sfârc de țâță: 2. gâtul sticlei sau urciorului; 3. vârful opincei [cf. lat. GURGULIO, gâtlej].
1) gurgúĭ n., pl. ĭe (rudă cu burluĭ, gurluĭ, cucuĭ, țuguĭ și cu lat. gurges, apă adîncă, abis, gurgulio, gîtlej, fr. gargouille, cĭucĭur pe unde se scurg apele, mlat. gárgula, gîtlej, pv. gorgolh, sp. garguëro, gîtlej, pg. gargálo, gît de butelie. P. legătura de ideĭ între cavitate, abis și cĭucĭur, cp. fr. gorge, gîtlej, cu gouffre, abis, d. golfe, golf). Proeminență, vîrf, cucuĭ, țuguĭ, maĭ ales vorbind de acea parte a țîțeĭ pe unde curge laptele. Cĭucĭur. – Și gurgun, pl. e (Bc.). La Hațeg gurzuĭ, vîrfu opinciĭ (GrS. 1937, 187).
GURGUI s. 1. (pop.) țîță. (~ urciorului.) 2. (ANAT.) mamelon, sfîrc. (~ sînului.)
GURGUI (17 B I 383), < subst.

gurgui dex

Intrare: gurgui
gurgui substantiv neutru
Intrare: Gurgui
Gurgui