GRIMÁSĂ, grimase, s. f. Schimonosire voită sau spontană a feței (care exprimă o anumită stare sufletească). ♦ Fig. Aparență înșelătoare, mincinoasă; disimulare. – Din fr. grimace.

GRIMÁSĂ, grimase, s. f. Strâmbătură voită sau spontană a feței (care exprimă o anumită stare sufletească). ♦ Fig. Aparență înșelătoare, mincinoasă; disimulare. – Din fr. grimace.

GRIMÁSĂ, grimase, s. f. Strîmbătură, schimonosire voită sau crispare spontană a feței. Făcu o grimasă de răutate și de dispreț. VLAHUȚĂ, O. A. III 51. S-a-nțeles de mai-nainte C-o ironică grimasă să te laude-n cuvinte. EMINESCU, O. I 134.

grimásă s. f., g.-d. art. grimásei; pl. grimáse

grimásă s. f., g.-d. art. grimásei; pl. grimáse

GRIMÁSĂ s. schimonoseală, schimonosire, schimonositură, strâmbătură, (livr.) rictus, (rar) schimă, strâmbet, (pop. și fam.) scălâmbăială, scălâmbăiere, scălâmbăitură. (O ~ de durere.)

GRIMÁSĂ s.f. Strâmbătură, schimonoseală a feței. [< fr. grimace].

GRIMÁSĂ s. f. strâmbătură, schimonoseală a feței. (< fr. grimace)

GRIMÁSĂ ~e f. Contorsiune involuntară sau voită a mușchilor feței; schimonosire a feței; schimonositură; strâmbătură. ~ de durere. ~ de dezacord. /<fr. grimace

grimasă f. 1. strâmbătură din obraz; 2. prefăcătorie: cu o ironică grimasă EM. (= fr. grimace).

*grimásă f., pl. e (fr. grimace). Barb. Strîmbătură a fețeĭ, schimositură.

GRIMASĂ s. schimonoseală, schimonosire, schimonositură, strîmbătură, (livr.) rictus, (rar) schimă, strîmbet, (pop. și fam.) scălîmbăială, scălîmbăiere, scălîmbăitură.