GONÁCI, gonaci, s. m. 1. (Pop.) Hăitaș2. 2. (Rar) Cal sprinten, care fuge repede. 3. Călăreț ușor înarmat în vechea armată, care de obicei îndeplinea misiuni de cercetare. – Goni + suf. -aci. Cf. bg. gonač.

GONÁCI, gonaci, s. m. 1. (Pop.) Hăitaș2. 2. (Rar) Cal sprinten, care fuge repede. 3. Călăreț ușor înarmat în vechea armată, care de obicei îndeplinea misiuni de cercetare. – Goni + suf. -aci. Cf. bg. gonač.

GONÁCI, gonaci, s. m. 1. Persoană angajată să stîrnească vînatul și să-l gonească spre pușcași; hăitaș, bătăiaș. Am auzit îndată... răsunînd văile de țipetele gonacilor. BOLINTINEANU, O. 330. Iepurile fricos și vulpea vicleană se silesc a-și minți gonacii. ODOBESCU, S. III 41. 2. Cal sprinten și bun de fugă. Chemau pe unul din feciori... și-i dăruiau năframa, inelul, paloșul, buzduganul, stema și gonaciul. DELAVRANCEA, S. 80. 3. (Învechit) Călăreț ușor înarmat, întrebuințat mai ales ca cercetaș. Aprodul gonaci se opri. ODOBESCU, S. I 165.

gonáci s. m., pl. gonáci

gonáci s. m., pl. gonáci

GONÁCI s. v. hăitaș.

GONÁCI s. v. fugău.

GONÁCI ~ m. 1) Persoană care stârnește și gonește vânatul; hăitaș. 2) rar Cal care fuge iute. 3) (în vechea armată) Călăreț înarmat care îndeplinea misiuni de cercetare. /a goni + suf. ~aci

gonáci2, gonáce, gonáci, -ce, adj. s.m. f. (pop.) 1. care gonește, aleargă, pune pe fugă. 2. (taur) gonitor. 3. (înv.) explorator, cercetător. 4. persecutor.

gonaciu m. 1. cel ce pune pe goană: aprodul gonaciu OD.; 2. fig. fugar (cal).

gonácĭ, -e adj. Care gonește, urmărește, fugărește: cine gonacĭ, om gonacĭ (călare). S. m. Taur tînăr, gonitor. Cal, cursier. Vechĭ. Cercetător, explorator (călare) al terenuluĭ de bătălie. Persecutor. – Gonáș (vechĭ), urmăritor (călare).

GONACI s. bătăiaș, gonaș, mînător, hăitaș, (reg.) ciocănaș, hăitar, (prin Mold.) botaș. (~ la o vînătoare.)

gonaci s. v. FUGĂU.