gonaci definitie

13 definiții pentru gonaci

GONÁCI, gonaci, s. m. 1. (Pop.) Hăitaș2. 2. (Rar) Cal sprinten, care fuge repede. 3. Călăreț ușor înarmat în vechea armată, care de obicei îndeplinea misiuni de cercetare. – Goni + suf. -aci. Cf. bg. gonač.
GONÁCI, gonaci, s. m. 1. (Pop.) Hăitaș2. 2. (Rar) Cal sprinten, care fuge repede. 3. Călăreț ușor înarmat în vechea armată, care de obicei îndeplinea misiuni de cercetare. – Goni + suf. -aci. Cf. bg. gonač.
GONÁCI, gonaci, s. m. 1. Persoană angajată să stîrnească vînatul și să-l gonească spre pușcași; hăitaș, bătăiaș. Am auzit îndată... răsunînd văile de țipetele gonacilor. BOLINTINEANU, O. 330. Iepurile fricos și vulpea vicleană se silesc a-și minți gonacii. ODOBESCU, S. III 41. 2. Cal sprinten și bun de fugă. Chemau pe unul din feciori... și-i dăruiau năframa, inelul, paloșul, buzduganul, stema și gonaciul. DELAVRANCEA, S. 80. 3. (Învechit) Călăreț ușor înarmat, întrebuințat mai ales ca cercetaș. Aprodul gonaci se opri. ODOBESCU, S. I 165.
gonáci s. m., pl. gonáci
gonáci s. m., pl. gonáci
GONÁCI s. v. hăitaș.
GONÁCI s. v. fugău.
GONÁCI ~ m. 1) Persoană care stârnește și gonește vânatul; hăitaș. 2) rar Cal care fuge iute. 3) (în vechea armată) Călăreț înarmat care îndeplinea misiuni de cercetare. /a goni + suf. ~aci
gonáci2, gonáce, gonáci, -ce, adj. s.m. f. (pop.) 1. care gonește, aleargă, pune pe fugă. 2. (taur) gonitor. 3. (înv.) explorator, cercetător. 4. persecutor.
gonaciu m. 1. cel ce pune pe goană: aprodul gonaciu OD.; 2. fig. fugar (cal).
gonácĭ, -e adj. Care gonește, urmărește, fugărește: cine gonacĭ, om gonacĭ (călare). S. m. Taur tînăr, gonitor. Cal, cursier. Vechĭ. Cercetător, explorator (călare) al terenuluĭ de bătălie. Persecutor. – Gonáș (vechĭ), urmăritor (călare).
GONACI s. bătăiaș, gonaș, mînător, hăitaș, (reg.) ciocănaș, hăitar, (prin Mold.) botaș. (~ la o vînătoare.)
gonaci s. v. FUGĂU.

gonaci dex

Intrare: gonaci
gonaci substantiv masculin admite vocativul