GLOD, gloduri, s. n. 1. Noroi¹; loc, teren, drum noroios. 2. Bulgăre de pământ uscat sau înghețat. – (1) Cf. magh. galád, (2) rus. gluda.

GLOD, gloduri, s. n. (Pop.) 1. Noroi¹; loc, teren, drum noroios. 2. Bulgăre de pământ uscat sau înghețat. – (1) Cf. magh. galád, (2) rus. gluda.

GLOD, (2) gloduri, s. n. (Regional) 1. Noroi. Cu cît s-apropiau de hățișuri, glodul era mai adînc. CAMILAR, TEM. 384. Luară și cal și teleguță... de-l scoaseră din glodul unde se nomolise. ISPIRESCU, L. 374. Vîntul primăverii a uscat glodul. NEGRUZZI, S. I 321. ◊ Fig. Istoricii contemporani Spun rău de Pipăruș-Viteazul, Cu glod îi feștelesc obrazul Și-l vînd cu patru gologani. COȘBUC, P. II 251. 2. (Mai ales la pl.) Bulgăre de pămînt uscat sau înghețat. Mi l-am închipuit din copilărie, un cîmp uriaș, răscolit, spart, cu gloduri arse. SAHIA, N. 15. Merse, merse pînă ce i se rupse și opincile aceste. Le lepădă și începu a merge cu picioarele goale. Nu căuta gloduri, nu băga seamă la ghimpii ce-i intra în picioare. ISPIRESCU, L. 58. ♦ Boț. A înghițit vreo cîteva gloduri de mămăligă cu brînză. PREDA, Î. 130. A găsit... pe dulap într-o strachină un glod mare de sodă. STANCU, D. 399.

glod s. n., pl. glóduri

glod s. n., pl. glóduri

GLOD s. v. mâl, mocirlă, nămol, noroi.

glod (glóduri), s. n. – 1. Noroi, mîl. – 2. Bulgăre de pămînt, cocoloș, masă rotundă. – 3. Știulete de porumb. – 4. (Trans. de Vest) Fructă. Creație expresivă, bazată pe rădăcina glo-, care exprimă ideea de „bălăceală” și pe aceea de „obiect rotund”. Este probabil o formă disimulată de la *glog-, cf. glogozi „a bălmăji”; pentru alternanța cons., cf. gînganie și gîndac. Cu ultimul sens se folosește la pl. gloade, cf. goldane. Explicațiile care s-au căutat pe baza etimoanelor străine nu sînt satisfăcătoare; cuvînt identic cu gloată, după Cihac, II, 122; în legătură cu mag. galád „murdar” sau cu rus. gluda „cocoloș” după DAR; cu letonul glud, după Scriban. Der. glodos, adj. (plin de noroi, noroios); gloduros, adj. (noroios; frămîntat, accidentat, cu gloduri); glod(ă)rie, s. f. (loc plin de mîl); gludie, s. f. (Trans., bulgăre de pămînt); îngloda (var. înglodi), vb. (a înnămoli, a împotmoli).

GLOD ~uri n. 1) Pământ muiat (de apa ploilor, a zăpezilor); noroi; tină. * A frământa ~ul a merge mult timp prin glod. 2) rar Bulgăre de pământ uscat sau înghețat. /<ung. galád, rus. gluda.

glod n. 1. Mold. noroiu: aurul și în glod strălucește; 2. Munt. bulgăre de pământ: prin mărăcini, prin gloduri PANN; 3. cocean de porumb fără boabe. [Origină necunoscută].

ghíjură f., pl. ĭ (d. ghijă). Olt. Pl. Ștulețĭ pipernicițĭ (rev. I. Crg. 3, 186, și ArhO. 1928, 158), numițĭ și glodurĭ și (est) cucurujĭ.

glod n., pl. urĭ (letic glúd, lut, și litiv. gródas, glodurĭ [Bern. 1, 308]. V. grunț, grăunte, glonț). Est. Noroĭ, tină: cĭobote feștelite de glod. Vest. Substanță rămasă nedisolvată: sarea a rămas glod în cĭorbă, glodurĭ de sare în mămăligă. Pl. Grunțurĭ, noroĭ uscat orĭ înghețat și grunțuros: nu da căruța pin glodurĭ (în Br. și glozĭ). Ștulețĭ chircițĭ orĭ fără grăunțe (numițĭ în Olt. și ghijurĭ). V. podmol.

glod s. v. MÎL. MOCIRLĂ. NĂMOL. NOROI.

gloduri, (engl.= mud volcano), → vulcan noroios.

glod, gloduri, s.n. – 1. Noroi, mâl. 2. Teren, drum noroios: „Că de glod te duci pe pod, / Da’ de dragoste nu pot” (Memoria, 2001: 95). ♦ (top.) Glod, localitate aparținătoare de com. Strâmtura. ♦ (onom.) Glod, nume de familie. ♦ Atestat sec. XV (Mihăilă, 1974). – Cf. magh. galád „josnic, mârșav, perfid” (DEX, MDA); creație expresivă, din rad. glo- „bălăceală” (DER).

glod, -uri, s.n. – 1. Noroi, mâl. 2. Teren, drum noroios: „Că de glod te duci pe pod, / Da’ de dragoste nu pot” (Memoria 2001: 95). 3. Glod, localitate în Maramureșul istoric, pe valea Izei. – Cf. magh. galád „josnic, mârșav, perfid” (DA, DEX); Creație expresivă, din rad. glo- „bălăceală” (DER).

POIENILE GLODULUI v. Poienile Izei.