GLOBÍ, globesc, vb. IV. Tranz. (Învechit și regional) 1. A amenda. Merge omul să taie un lemn, să-l fure, și îl globește de-i mănîncă o vită. AGÎRBICEANU, S. P. 13. Cine va strica tocmeala să fie globit. SEVASTOS, N. 62. Mi-i iau la bătaie, mi-i închid și mi-i globesc. HASDEU, R. V. 149. 2. A prăda, a jefui. Un pîlc de turci o luase spre Curtea de Argeș ca să globească tîrgul și pe cei adăpostiți în el. GALACTION. O. I 280. [Turcii] din ce în ce se făceau mai asupritori, călcînd legămintele țării, mărindu-i tributul și globind-o în toate chipurile. BĂLCESCU, O. II 23.