gắrgăriță f., pl. e (cuv. reflex orĭ imit. de forma luĭ ve[r]veriță, turturică ș. a., ca și lat. curculio, gărgăriță. D. rom. vine sîrb. gágrica [vsl. gĭgrica], un verme al peilor netăbăcite, mare avar; bg. gurgulica și -rica, turturică, rut. gurgulica, ung. gergelice și -rice [de unde ĭar rut. gergelice], ngr. gargári. Aceĭașĭ formațiune în chichiriță, pitulice, ghirghilic ș. a.). Un gîndăcel negru foarte mic care mănîncă boabele de cereale (calandra granaria) și de legume (bruchus), maĭ ales de mazăre, de linte și de bob, în care se vîră acoperindu-se cu o peliță. Fig. Om care consumă numaĭ în folosu luĭ. Buburuză (Munt. Mold. sud). – Și gîrgăriță, gîrgîliță și gîrgîriță (nord). V. și curculez.