FURNICÁ, pers. 3 furnícă, vb. I. 1. Intranz. A umbla încoace și încolo în număr mare, a se mișca în toate părțile ca furnicile; a mișuna, a forfoti. ♦ (Rar; urmat de determinări introduse prin prep. „de”) A fi plin de..., a fi ticsit de... 2. Tranz. impers. A avea o senzație neplăcută de mâncărime și de înțepături pe piele. – Lat. formicare.

FURNÍCĂ, furnici, s. f. (La pl.) Grup de insecte din ordinul himenopterelor, de talie mică sau mijlocie, negre sau roșii, care trăiesc în colonii; (și la sg.) insectă care face parte din acest grup. ◊ Harnic ca o furnică, se spune despre un om foarte muncitor. ♦ Furnică albă = termită. [Pl. și: (rar) furnice] – Lat. formica.

FURNICÁ, pers. 3 furnícă, vb. I. 1. Intranz. A umbla încoace și încolo în număr mare, a se mișca în toate părțile ca furnicile; a mișuna, a forfoti. ♦ (Rar; urmat de determinări introduse prin prep. „de”) A fi plin de..., a fi ticsit de... 2. Tranz. impers. A avea o senzație neplăcută de mâncărime și de înțepături pe piele. – Lat. formicare.

FURNÍCĂ, furnici, s. f. (La pl.) Grup de insecte din ordinul himenopterelor, de talie mică sau mijlocie, negre sau roșii, care trăiesc în colonii; (și la sg.) insectă care face parte din acest grup. ◊ Harnic ca o furnică, se spune despre un om foarte muncitor. ♦ Furnică albă = termită. [Pl. și: (rar) furnice] – Lat. formica.

FURNICÁ, pers. 3 furnícă, vb. I. 1. Intranz. A umbla încoace și încolo în număr mare, a se mișca în toate părțile ca furnicile; a mișuna. V. forfoti. În jur furnicau voinicii cu ochii aprinși, și alăutele tot mai răsunau, și voinicii tot chiuiau și jucau prin lumina înnegurată de fum. SADOVEANU, O. I 173. Se văzu întru mulțimea aia de oameni furnicînd în sus și în jos. ISPIRESCU, L. 148. ◊ Fig. Un popor întreg de stele Furnică-n razele mele. VLAHUȚĂ, P. 21. ♦ (Rar, urmat de determinări introduse prin prep. «de») A fi plin de..., a fi ticsit de..., a conține în mare cantitate. Interiorul sertarelor furnică de asemenea fine amulete. ARGHEZI, P. T. 57. 2. Tranz. impers. (Cu acuzativul persoanei) A avea senzația că îți umblă pe corp o mulțime de furnici, a simți mîncărime, înțepături pe piele. Mă furnică pe spate. ◊ (Mai rar cu subiectul specificat) Un tremur rece a furnicat-o ca o săgeată de gheață pe tot lungul spinării. POPA, V. 281. Un zumzet ușor îi lovi auzul și în aceeași vreme un fior îl furnică în tot trupul. GÎRLEANU, L. 31.

FURNÍCĂ, furnici, s. f. Insectă mică, neagră, din ordinul himenopterelor, care trăiește în colonii, adăpostindu-se în mușuroaie. Iată o nuntă de furnici trecea și ea tocmai atunci podul. CREANGĂ, P. 237. Trec furnici, ducînd în gură de făină marii saci, Ca să coacă pentru nuntă și plăcinte și colaci. EMINESCU, O. I 87. ◊ Fig. Numai niște furnici îi umblă pe spate, cînd vede că trenul, cît îi el de lung și de greu, face la o cotitură mișcarea pe care o are un balaur în mers. SP. POPESCU, M. G. 29. ◊ (În comparații) Harnic ca o furnică, se zice despre un om foarte muncitor, iute la treabă. – Pl. și: (rar) furnice (ODOBESCU, S. III 248).

furnicá (a ~) vb., ind. prez. 3 furnícă

furnícă s. f., g.-d. art. furnícii; pl. furníci

!léul-furnícilor (insectă) s. m. art., pl. léii-furnícilor

furnicá vb., ind. prez. 3 sg. furnícă

furnícă s. f., g.-d. art. furnícii; pl. furníci

léul-furnícilor (insectă) s. m.

FURNICÁ vb. 1. v. forfoti. 2. (reg.) a înfurnica. (Îl ~ pielea.)

FURNICĂ ÁLBĂ s. v. termită.

furnícă (-ci), s. f. – Insectă din ordinul himenopterelor (Formica nigra). – Mr., megl. furnigă, istr. frunigę. Lat. formῑca (Pușcariu 681; Candrea-Dens., 697; REW 3445; DAR), cf. it. formica, prov., cat., port. formiga, fr. fourmi, sp. hormiga (gal. formiga, astur. forniga, arag. furnica). Formele dialectale din sp. și din fr. fourniga, fournigo par a demonstra că n, explicat de Candrea-Dens., prin influența labialei, este anterior rom. (cf. Meyer, Alb. St., IV, 84). Der. furnica, vb. (a mișuna, a forfoti; a ustura, a înțepa), poate reprezenta direct. lat. formicāre (Pușcariu 630; Candrea-Dens., 701; REW 3446; DAR); furnicătură (var. furnicăreală), s. f. (usturime, înțepătură); furnicat, s. n. (usturime, înțepătură); furnicar, s. n. (mușuroi; mulțime care mișună), megl. furmigar, cf. calabr. furmicaru (Pușcariu 683; Candrea-Dens., 698 și DAR îl consideră der. de la un lat. *formῑcārium; poate fi un der. intern. al rom.); înfurnica, vb. (înv., a mișuna); furnicar, s. m. (furnică, Formica rubra; mamifer care se hrănește cu furnici, Merops apiaster; pasăre, albinărel, Picus minor); furnicei (var. funicei), s. m. pl. (urticarie; cîrcel); furnicos, adj. (plin de furnici).

A FURNICÁ pers. 3. furnícă 1. intranz. (despre ființe) A se mișca grăbit și haotic fără întrerupere; a foi; a forfoti; a fojgăi; a mișuna; a foșni; a roi. ◊ ~ de lume a fi ticsit de lume. 2. tranz. (persoane) A irita printr-o senzație neplăcută de mâncărime sau înțepare a pielii. /<lat. formicare

FURNÍCĂ ~ci f. Insectă de talie mică cu corpul alungit, subțiat la mijloc, care trăiește în colonii în cuiburi subterane cu mușuroaie la suprafața solului. [G.-D. furnicii] /<lat. formica

furnicà v. 1. a se mișca în mare număr ca furnicile; 2. fig. a avea cu prisosință: această pagină furnică de erori; 3. a simți furnicături. [Lat. *FORMICARE].

furnică f. 1. mică insectă care trăiește în societate sub pământ, unde își strânge proviziunile; 2. pl. pișcături. [Lat. FORMICA].

furníc, a -á v. intr. (lat. formico, -áre; it. formicare, vfr. formier, nfr. fourmiller, sp. hormigar, pg. fornigar). Foĭesc, mișun: Jidaniĭ furnică pe la bariere, furnică tîrgu de Jidanĭ. Fig. Abund: această carte furnică de greșelĭ, greșelile furmică pin această carte. Am mîncărime pe supt pele (ca la simptomele frugurilor, la electrizare, la frică ș. a.): îmĭ furnică picĭoarele. A te furnica (saŭ înfurnica) v. refl. impers. Simt furnicăturĭ: mă furnică pin picĭoare, pe supt pele.

furnícă f., pl. ĭ (lat. formica; vgr. mýrmex și byrmax; mrom. furnigă, it. formica, eng. furmia, pv. cat. pg. formiga, fr. fourmi, sp. hormiga). Un insect imenopter care trăĭește supt pămînt, obișnuit în societățĭ care fac moșoraĭe. Fam. A avea furnicĭ, a te furnica, a avea furnicăturĭ.

FURNICA vb. 1. a se agita, a colcăi, a (se) foi, a forfoti, a se frămînta, a mișui, a mișuna, a roi, a viermui, (pop.) a bîjbîi, (înv. și reg.), a jimi, (reg.) a fojgăi, a vîșca, (prin Transilv.) a șovîrca, (Olt.) a se vărzui, (Ban.) a vermeti, (fam.) a se fîțîi, a se vînzoli. (Lumea ~ pe străzi.) 2. (reg.) a înfurnica. (Îl ~ pielea.)

FURNICĂ ALBĂ s. (ENTOM.; Isoptera) termită.

FURNICA, vf. în E M-ților Bucegi care domină Valea Prahovei la Sinaia; 2.103 m. Constituit din conglomerate.

FURNICĂ subst. 1. – b. (Sd XVI); – f. mold., 1661.; – (16 A III 321). 2. Furnicîș, Șt., mold., 1675 (Sd VII 295). 3. Prob. Furnigel, C. (T-Jiu), cf. subst. furnicel = furuncul.

furnică, furnici s. f. (tox.) mic traficant de droguri.