FRANC3, -Ă, franci, -ce, adj. (Despre oameni) Care are un caracter sincer, loial, cinstit; care spune pe față, deschis, ceea ce gândește; (despre înfățișarea sau manifestările cuiva) care trădează un astfel de caracter. ♦ (Despre acțiuni) Loial, cinstit. [Var.: franș, -ă adj.] – Din fr. franc.
FRANC1, franci, s. m. 1. Denumire dată unității monetare în Franța, Belgia, Elveția înainte de introducerea monedei euro, dar și în alte țări. 2. (Înv.) Unitate monetară în România; leu2. ♦ (Azi, la pl.) Valoare bănească nedeterminată; bani, avere. – Din fr. franc.
FRANC2, franci, s. m. Denumire dată portaltoiului obținut din sămânța soiurilor cultivate (la măr, păr, cireș etc.) care fac parte din aceeași specie cu altoiul. – Din fr. franc.
FRANC4, -Ă, franci, -ce, s. m. pl., adj. 1. S. m. pl. Uniune de triburi din grupul germanilor apuseni, care trăiau în sec. III pe cursul inferior și mijlociu al Rinului și care, în sec. V, au cucerit aproape toată Galia și au creat statul franc. 2. Adj. Care aparține francilor4 (1), privitor la franci4 (1). – Din fr. franc.
FRANȘ, -Ă adj. v. franc3.
FRÂNC, -Ă, frânci, -ce, s. m. și f. (Adesea adjectival) Nume generic dat în trecut la noi occidentalilor de origine latină. – Lat. Francus.
FRANC3, -Ă, franci, -ce, adj. (Despre oameni) Care are un caracter sincer, loial, cinstit; care spune pe față, fără înconjur, ceea ce gândește; (despre înfățișarea sau manifestările cuiva) care trădează un astfel de caracter. ♦ (Despre acțiuni) Loial, cinstit. [Var.: franș, -ă adj.] – Din fr. franc.
FRANC1, franci, s. m. 1. Denumire dată unității monetare în Franța, Belgia, Elveția etc. 2. (Înv.) Unitate monetară în România; leu2. ♦ (Azi, la pl.) Valoare bănească nedeterminată; bani, avere. – Din fr. franc.
FRANC2, franci, s. m. Denumire dată portaltoiului obținut din sămânța soiurilor cultivate (la măr, păr, cireș etc.) care fac parte din aceeași specie cu altoiul. – Din fr. franc.
FRANC4, -Ă, franci, -ce, s. m. pl., adj. 1. S. m. pl. Uniune de triburi din grupul germanilor apuseni, care trăiau în sec. III pe cursul inferior și mijlociu al Rinului și care, în sec. V, au cucerit aproape toată Galia și au creat statul franc. 2. Adj. Care aparține francilor4 (1), privitor la franci4 (1). – Din fr. franc.
FRANȘ, -Ă adj. v. franc3.
FRÂNC, -Ă, frânci, -ce, s. m. și f. (Adesea adjectival) Nume generic dat odinioară la noi occidentalilor de origine latină. – Lat. Francus.
FRANC2, -Ă adj. (Franțuzism, despre persoane) Care are un caracter sincer, care spune pe față, fără înconjur, ceea ce gîndește; deschis; (despre manifestări ale oamenilor) care trădează un astfel de caracter. Bunătatea inimii sale se vedea scrisă pe figura-i francă și plăcută. FILIMON, C. 181. ◊ Fig. Îl respectam și-l admiram, robit... de inima lui francă. GALACTION, O. I 100. ♦ (Despre acțiuni) Loial, cinstit. Planul se schimbase: fusese franc și voinicesc, acum devenise mișelesc. GHICA, S. 111.
FRANC1, franci, s. m. 1. Unitate monetară în Franța, Elveția etc. 2. (Învechit) Unitate monetară în Romînia, leu; (astăzi) valoare bănească nedeterminată, ban, avere. Și ei învîrt francii cu lopata. DUMITRIU, N. 29. Într-o zi, iar îi crăpa buza de cîțiva franci. CAMIL PETRESCU, U. N. 233. Francii îs legați în colțul basmalei. BUJOR, S. 66. ◊ Expr. (Familiar) A împușca francul v. împușca.
FRÎNC, -Ă, frînci, -e, adj. Nume generic dat odinioară la noi occidentalilor latini. Da-n caic cine era? Era Căpitan-pașa, Baș-agaoa turcilor, Măcelarul frîncilor. ALECSANDRI, P. P. 124. ◊ (Adjectival) Timpii împăraților frînci din Constantinopol. ODOBESCU, S. I 222.
franc1 (loial, referitor la franci) adj. m., pl. franci; f. fráncă, pl. fránce
franc2 (monedă, portaltoi, nume etnic) s. m., pl. franci
!frânc (înv.) s. m., pl. frânci
franc (loial, care aparține francilor) adj. m., pl. franci; f. sg. fráncă, pl. fránce
franc (monedă, portaltoi, nume de popor) s. m., pl. franci
frânc s. m., adj. m., pl. frânci; f. sg. frâncă, g.-d. art. frâncei, pl. frânce
FRANC adj. v. cinstit, neprefăcut, sincer.
FRANC adv. v. fățiș.
FRANC s. v. ban.
FRANC s. v. leu.
FRANC, -Ă adj. Sincer; neascuns, deschis; cinstit, loial. [Var. franș, -ă adj. / < it. franco, fr. franc].
FRANC s.m. Unitate monetară în Franța, Elveția, Belgia etc. [< fr. franc].
FRANC s.n. Portaltoi obținut din sămânța soiurilor cultivate care fac parte din aceeași specie cu altoiul. [< fr. franc].
FRANȘ, -Ă adj. v. franc.
FRANC4, -Ă adj. sincer, loial, cinstit. (< fr. franc)
FRANC1 s. m. unitate monetară a Franței, Elveției, țărilor Africii Centrale, Belgiei etc. ◊ monedă divizionară în Maroc, a suta parte dintr-un dirham. (< fr. franc)
FRANC2 s. n. portaltoi din sămânța soiurilor cultivate din aceeași specie cu altoiul. (< fr. franc)
FRANC3, -Ă adj. s. m. (locuitor) dintr-o uniune de triburi germane, care trăiau în sec. III, pe cursul inferior al Rinului. ◊ (s. f.) limbă germanică vorbită la început de franci, cuceritorii Galiei. (< fr. franc, franque)
frînc (frấnci), s. m. – Gal, francez. – Mr. frangu, megl. frenc. It. franco sau ngr. φράγϰος (Tagliavini, Arch. Rom., XXI, 375). Der. din sl. frǫgŭ (Miklosich, Slaw., Elem., 51; Byhan 310; DAR) este mai puțin probabilă. Sec. XVII, înv. Este dublet al lui franc, adj., din fr. franc. Der. frîncesc, adj. (înv., francez, gal); frîncește, adv. (înv., în franceză, în latină); frînghie (var. frenghie), s. f. (înv., brocart), din tc. frengi (Șeineanu, II, 175); cf. sb. frȅnga; frențe (var. (s)frînție, (s)frenție, (s)frinție), s. f. (sifilis), din mag. franc „(morb) galic” (DAR; Gáldi, Dict., 130), cf. sb., cr. frȁnca; (s)frințit, s. m. (sifilitic); francez, s. m., din it. francese; franțuz, s. m., din germ. Franzose (Borcea 188), în parte prin intermediul sb., rus. francuz (Sanzewitsch 203); franțuzesc, adj. (francez); franțuzește, adv. (în franceză); franțuzi, vb. (a-i imita pe francezi); (s)franțuzit, adj. (care imită pe francezi); franțuzism, s. n. (galicism); franțuzoaică, s. f. (femeie care face parte din populația Franței); frîncușe, s. f. (varietate de struguri albi); franca, vb. (a plăti taxele de transport), din fr. franchir, dar refăcut după franc; franchețe, s. f. (sinceritate), din it. franchezza; franco, adv. (în care cheltuielile de transport sînt cuprinse în prețul de vînzare). Cf. franzelă, farmazon.
FRANC1 ~că (~ci, ~ce) 1) (despre persoane) Care nu tăinuiește nimic; dispus a-și exprima gândurile fără a le ascunde; deschis; neprefăcut; sincer. Atitudine ~că. 2) și adverbial (despre manifestări ale oamenilor) Care denotă claritate în exprimare; prezentat în mod direct. Surâs ~. 3) (despre acțiuni) Care corespunde legilor de onoare și probitate; în conformitate cu onoarea și probitatea morală; onest; cinstit. /<fr. franc
FRANC3 ~ci m. 1) (în Franța, Belgia, Elveția etc.) Unitate a sistemului monetar. 2) la pl. fam. Bani în număr nedeterminat; parale. /<fr. franc
FRANC2 ~că (~ci, ~ce) ist. Care aparține francilor; referitor la franci. Limbă ~că. /<fr. franc
franc a. și adv. deschis, sincer: caracter franc, vorbește franc.
franc m. monedă de argint, unitatea sistemei monetare.
franc a. ce ține de națiunea Francilor: monarhie francă; limbă francă, jargon amestecat (din franceza, italiana, spaniola și araba) ce vorbesc levantinii din Mediterana.
Franci m. pl. popor germanic care invadă Galia în sec. III și IV, s’așeză într’însa și dete numele său Franței («Țara Francilor»).
Frânci m. pl. 1. nume generic al Europenilor în special a-l celor de rasă latină în Orient: măcelarul Frâncilor POP. de Frânci e lăudată BOL.; 2. pl. Francezi sau Italieni: a risipit cu Cavalerii negri a Francilor armată AL. [Lat. medieval FRANCUS]. V. Franci.
*Franc, -ă s. (fr. Franc, mlat. Francus, Franc, în opoz. cu serv. Cp. cu Român, care, în Munt. a însemnat și „serv”. V. Frînc). Membru al poporuluĭ Francilor (sec. 5 după Hr.). Numele Francejilor și Italienilor, apoĭ al tuturor Europenilor în Orient în evu mediŭ și chear și azĭ. Jidan spaniol în Orient. O monetă de argint în greutate de 5 grame, considerată ca unitate monetară a sistemeĭ metrice latine. Pl. Fam. Banĭ: a umbla după francĭ. Adj. Al Francilor. Europenesc. Limba francă, un jargon rezultat din amestecu limbiĭ franceze, italiene, proventale, spaniole și arabe, pe care-l vorbesc pescariĭ în Mediterana. Azĭ, în compozițiune, înseamnă „francez”: dicționar franco-românesc. Adv. Cu francheță, cu lealitate: a vorbi franc. (Fals franș). – Moneta numită franc îșĭ trage numele de la o veche monetă romană numită livră. Aceasta îșĭ perduse din greutate în seculu 6, și de aceĭa Carol cel Mare o înlocui pintr’o noŭă livră de 20 solizi (un solid, fr. sou, e 5 centime). Această livră s’a numit „livra franceză” (pe scurt: franc) și, ca și precedenta, era numaĭ o monetă de socotit. Maĭ tîrziŭ, cînd s’aŭ bătut monete reale de 20 de solizĭ (dinarĭ), li s’a dat pin analogie numele de francĭ. Eĭ eraŭ de aur și de argint. Ceĭ de aur aŭ apărut întîĭa oară la 1360 supt regele Franciiĭ Ĭon II cel Bun, care era reprezentat călare, și aveaŭ inscripțiunea „Francorum rex”, regele Francilor. Maĭ pe urmă, Carol V, punînd să se bată aceĭașĭ dinarĭ, dar cu figura luĭ reprezentată pe jos, aĭ luĭ Ion s’aŭ numit „francĭ cu cal”, ĭar aĭ luĭ Carol „francĭ pe jos”. Supt Ludovic XI, această monetă nu s’a maĭ fabricat. Primiĭ francĭ de argint aŭ fost bătuțĭ supt Enric II, care porunci să se facă și jumătățĭ și sferturĭ de franc. De la aceștĭ francĭ vine numele franculuĭ actual. Franc e cuvîntu popular în România și greșit i se zice oficial leŭ noŭ saŭ numaĭ leŭ. „Leu” era vechea monetă de 40 de parale și nu trebuĭe să i se amestece numele cu francu. Cum se zice franc în Elveția și’n Belgia și nu se confundă cu francu francez, tot așa i se poate păstra și la noĭ numele pe care i-l păstrează poporu și care există și’n frăncărie, a frăncui și împușcă-franc.
Frînc, -ă s. (mlat. Francus). Vechĭ. Franc. Eŭropean de rasă latină, maĭ ales italiană. V. franc.
franc adj. v. CINSTIT. NEPREFĂCUT. SINCER.
FRANC adv. deschis, direct, fățiș, sincer, (înv.) aievea, avedere, (fig.) neted, verde. (I-a spus ~ tot ce avea de spus.)
franc s. v. LEU.
FRANC s. ban, gologan, para, (înv. și pop.) sorocovăț, (pop. și fam.) pitac, sfanț, (reg. și fam.) pițulă, (astăzi fam.) arginți (pl.), (fam.) capital, (arg.) lovele (pl.), mangări (pl.), mardei (pl.), material. (A rămas fără ~i.)
frânc, frânci, s.m. – Francez (Bârlea, 1924); nume generic dat odinioară, la noi, occidentalilor de origine latină. ♦ (onom.) Frănc, Franc, Frânc, Frâncău, Frâncu, nume de familie (64 de persoane cu aceste nume, în Maramureș, în 2007). – Lat. francus (DEX, MDA); dublet al lui franc, din fr. franc (DER).
Franc, -ca, -ulea v. Frînc I 1, II A 4.
FRÎNC subst. etnic < lat. med. Francus designînd pe franco-italienii din coloniile de la M. Neagră (Pera, Cafa etc). I. 1. Franc, N. (Met 152); Francea, V. (17 A V 204). 2. Frînc, act., frecv.; Frîncul (Hur); – Avram (Ștef); – boier, 1665 (Isp III1); țig. (17 A V 86); -ețu (Mîneciu); Frăncul (Glos). 3. Frînca t; Frînc/ă b. act.; -escu, T. (Olt); -escul, pan (16 A III 397) etc.; -ești s. (Ștef); -eni s. 4. Frînco (16 B I 80). 5. Frînce, mold. (Sur XIX). 6. Frenciu (Ard).Cu suf. ucr. -ciuc: Frînciuc (C Bog); Frenciuc (Ștef). 8. Frenciocii (17 A IV 184) și Frenciucii s. (17 A III 133). II. Același etnic venit din gr. modernă: A. 1. Frangopulos, C-tin, m. vistier (16 B V 27), scris și Frangopul ban (P Gov f° 18). 2. Frangu, fam., act. 3. Frangule (Hur; Sd XI 280); -a, act. 1 – 3 sînt nume purtate dc greci, care apoi vor trece la romîni. 4. Contaminat cu Francu: Franculea fam. (Acte Pietroasele – Bz). 5. Costea fiul Fra(n)gulei, din Buzău. 6. Franghe, Iuon, răzeș (Băl VI). 7. Deformat: Frangozu, Filipzis și Fragozu Hilip (16 A III 466; 17 A Iî 333). 8. Cu denazalizare; Fraghiia log., munt. 1649 (BCI V 196). B. Cu an > În, după analogia lui Frîncu, formă trecută ca în vocabular „Fata de frîng” (Păsculescu, Lit. pop. 160); 1. Frîngu, R., act. 2. Frîngotă, munt., 1640 (Sd XXI). 3. Freng,(Met 65). 4. Prin contaminare cu frînghie: Frînghiul t.; Fringheșu (17 B 1178); Frînghiș, -ești s. (16 B I 93; Cat) sau < ung. Frigyes „Frederic”, scris și Frenghișești sau Frănchișani 1441 (Rep D). III. Din forma bizantină Фράντζες n. unui cronicar din sec. al XV-lea și din germ. Franz. 1. Franț căp. 1680 (Sd XI 80); -e neg. (D Buc). 2. Franța, boier (Sd XIV 169); – olt. (17 B I 61, IV 145); – negustor (16 B III 177); – din Cîmpulung (An C748); Franța zis și Svranța spătar (16 B VI 10, 34); Franță, Matei (Ard II 207). 3. Franțe, popa din Tinos zis și Frăncu, 1809 (Acte Sc); Franțe pren. (P3 fila 14; 16 B249). 4. Sfranța, 1627 (AO I 236). 5. Frănțel, Cerchez, căp. (RA VI 1-2). 6. Franțescu, Al., mold., act. 7. Franțuzul, Gaspar, ceasornicar, 1670 (Sd V 89). IV. Ipotetice, cu afereză: 1. Rîncu (Buzău) < Frîncu și Rînceni s. < Frînceni sau < subst. rîncă. 2. Rînghea t. în satul Cucuteni, r. Pucioasa < Frînghea. 3. Rînghilă, sau < Arhanghel.
a împușca francul expr. 1. a-și cîștiga existența cu greu. 2. a fi mereu în criză de bani.
LÍNGUA FRÁNCA s. f. 1. Limbă comună care consta din italiană amestecată cu elemente din franceză, provensală, spaniolă, greacă, turcă și arabă, vorbită în trecut în porturile mediteraneene. 2. Limbă folosită drept mijloc de comunicare comun între persoane vorbitoare de diverse limbi. (loc. it. = limbă francă4, cu înțelesul „europeană”) [AHDEL, MW]

franc dex

Intrare: franc (sincer)
franc 2 adj. adjectiv
franș adjectiv
Intrare: franc (etnic)
franc 2 adj. adjectiv
Intrare: frânc (adj.)
frânc adjectiv
Intrare: frânc (s.m.)
frânc substantiv masculin
Intrare: Frânc
Frânc
Intrare: Franc
Franc
Intrare: franc (monedă)
franc 1 s.m. substantiv masculin
Intrare: franc (portaltoi)
franc 1 s.m. substantiv masculin