FIFIRÍG s. m. v. firfiric.

FIRFIRÍC, firfirici, s. m. (Rar) Monedă mică de argint ieșită din uz; băncuță. Dacă se întîmplă asta, eu nu mai pot da pe viața lui Gogolea nici un firfiric. SADOVEANU, F. J. 578. Habar n-aveți nici de icosari, nici de firfirici. MACEDONSKI, O. III 128. Ocaua de fier mare Nouăzeci de parale, Și cea de fier mic Numai un firfiric. ȘEZ. VIII 109. – Variante: fifiríg (HOGAȘ, H. 33), firfiríg (ALECSANDRI, T. 736) s. m. firfirícă (STANCU, D. 184, GALACTION, O. I 278, DELAVRANCEA, H. TUD. 15) s. f.

fi(r)firíc și -íg și (vechĭ) filfiríc m. (turc. firfiri, purpuriŭ, d. gr. porfyra, purpură, cu term. din irmilic. După alțiĭ, d. sas. fifer, germ. fünfer, ban de 5, cu term. din sfánțic, saŭ d. germ. pfifferling, „rîșcov” și „fleac”). Cp. și cu curdu filfilik, pilpiluk, fluture). Munt. Bănuț de aur (cum se obișnuĭa să se dăruĭască pruncilor la botez). Pĭesă de 50 de banĭ, băncuță. Mold. Pĭesă de 15 parale (numită și puișor), ĭar în ultimu timp și astăzĭ încă, gologan de 10, maĭ ales cum eraŭ, pînă pe la 1900, ceĭ de aramă. Trans. O veche monetă austriacă de argint de 10 și 20 de crăițarĭ (numită și pițulă și băncuță). – În Trans. și feferic. În Nț. (după spusa unuĭ bătrîn) ferfelic, pĭesă de 2 francĭ. În Munt. și firfirică (CL. 1910, 547) și -ígă, pl. ĭ.