FALS², -Ă, falși, -se, adj. 1. Contrar adevărului (v. mincinos, plăsmuit, neîntemeiat); care are numai aparența adevărului (v. neautentic, imitat, artificial). Nu există iluzie mai falsă și mai dăunătoare decît aceea că autocritica ar scădea prestigiul conducătorilor, că nu e de demnitatea lor să recunoască lipsurile și greșelile din activitatea lor. SCÎNTEIA, 1953, nr. 2799. O imagine falsă, ștearsă, inofensivă a dușmanului este demobilizatoare. V. ROM. mai 1953, 215. [Înainte de 23 August] suferința noastră a fost sporită de falsa cultură, de aparența de cultură a clasei noastre conducătoare. SADOVEANU, C. 15. Niciodată n-am citit ceva mai fals și mai neomenesc spus în fraze mai îngrijite și mai armonioase. VLAHUȚĂ, O. A. 459. ◊ Coastă falsă = fiecare din cele cinci coaste inferioare care nu ajung pînă la stern. Ușă falsă, fereastră falsă = ușă, fereastră zidită, făcută numai pentru simetrie. Cheie falsă = cheie potrivită de care se servește o persoană (de obicei cu intenții rele) spre a deschide broasca unei uși străine; șperaclu. Dantură falsă v. dantură. ◊ Expr. Falsă aparență = înfățișare înșelătoare. 2. Prefăcut, fățarnic, ipocrit. Falsa lui modestie nu-i poate ascunde orgoliul. ▭ Avea pe buze un zîmbet fals. V. ROM. noiembrie 1953, 244. Pronunță o frază rămasă celebră în rîndurile marinei: «Ce sincer e poporul, ce falși sînt amiralii!» BART, E. 199. I se părea falsă toată bucuria și expansiunea omului acestuia. VLAHUȚĂ, O. A. III 71. ◊ (Adverbial) Oamenii s-au purtat fals cu noi. Nu ne-au spus nimic și au păstrat secret. SADOVEANU, P. M. 288. 3. (Muz.) Care sună contrar legilor armoniei. Ochii bătrînului nu mai zăresc notele; uneori mîna tremură și atunci de pe coardele vioarei scapără acorduri false. DEMETRESCU, O. 142. ◊ (Adverbial; în expr.) A cînta fals = a nu emite sunetele unei melodii la înălțimea justă. – Variantă: falș, -ă (SADOVEANU, Z. C. 249, CAMIL PETRESCU, T. II 185, EMINESCU, N. 35) adj.