fálcă (fắlci), s. f. – 1. Mandibulă. – 2. Obraz, față. – 3. Menghină. – 4. Braț al loitrei căruței. – 5. Talpă la sanie. – Mr., megl. falcă. Lat. falx, falcem „seceră”. Rezultatul normal, falce (cf. it. falce, prov. faus, fr. faux, cat. falx, fals, sp. falce, hoz, port. fouce) s-a păstrat numai cu sensul lat. med. falcata (Mold., suprafață egală cu 14323 m2); este însă evident că trebuie să fi circulat și în trecut, cu sensul de „seceră”. Schimbarea semantică de la „seceră” la „falcă” se explică prin forma caracteristică a mandibulei (cf. sard. cavanu „mandibulă”, cavana „seceră”); dar această schimbare apare numai în rom. și în alb. fëljkinë < *falcinea. Diferențierea fonetică între falce și falcă se explică în general plecîndu-se de la un lat. *falca pentru ultima formă (Pușcariu 575; Candrea-Dens., 542; Densusianu, GS, II, 315; REW 3175; DAR), cf. și rezultatul prov. falco „bucă”; este însă posibil și să fie vorba de un sing. reconstituit pe baza pl. fălci < falce. Der. lui falce din mag. falka „bucată” (Dumke, Jb., XIX, 76) nu este posibilă, cf. Drăganu, Dacor., VII, 214. Der. fălcar, s. m. (la ham, căpețea); fălcăriță, s. f. (tetanos), numit datorită contragerii musculare care îl împiedică pe bolnav să închidă gura; fălcată, s. f. (plantă, Dorycnium herbaceum); fălcău, s. m. (lăudăros), încrucișare a lui falcă cu fulău < *fălău; fălcea, s. f. (talpă de sanie; stinghii de lemn ce leagă scîndurele care formează fundul carului; la războiul de țesut, cele două brațe ale vatalelor; la car, piesă a piscului; la meliță, cele două scîndurele în care intră melița; braț lateral la afetul tunului); fălcer, s. m. (Mold., cositor care lucrează în acord), de la falce; fălcos, adj. (cu fălci mari; mîncău); fălcuță, s. f. (stinghie de pe fundul carului). – Din rom. provin rut. falĭča „măsură de suprafață” și falĭčarĭ „muncitor” (Miklosich, Wander., 20; Candrea, Elemente, 404).