extaz definitie

28 definiții pentru extaz

estas sn vz extaz
esta sf vz extaz
estaz sn vz extaz
esta sf vz extaz
extas sn vz extaz
exta sf vz extaz
extase sf vz extaz
extasie sf vz extaz
extasis sn vz extaz
extaz sn [At: VĂCĂRESCUL, IST. 258 / V: (înv) ecst~, estas, esta sf, estaz, estază, ~as, ~ase, ~asă, ~ă sf (îvr) ~sie sf, extasis / Pl: ~e, (înv) ~uri / E: fr extase, ngr εκστασις, εξστασις[1]] 1 (Adesea construit cu verbe ca „a fi”, „a rămâne”, „a cădea” etc., de care se leagă prin prepoziția „în”) Stare psihică de mare intensitate, caracterizată prin concentrare extremă asupra unui obiect al contemplației, cu sentimentul unei revelații și al unei comuniuni, și prin suspendarea activității intelectuale și a receptivității senzoriale Si: exaltare (7). 2 Stare afectivă paroxistică (de satisfacție, de admirație etc.) Si: exaltare (8). 3 (Îvr) Paroxism. 4 Stare provocată de un dezechilibru nervos, în care bolnavul, dominat de o idee fixă, este lipsit de senzații și rămâne imobil, cu o expresie de beatitudine.
exta sf vz extaz
EXTÁZ, extaze, s. n. 1. Expresie a cunoașterii nemijlocite a realităților divine; act de trăire supremă a comuniunii de iubire cu Dumnezeul personal. ♦ (Med.) Stare nervoasă în care bolnavul, urmărit de idei fixe și de exaltare mintală, este lipsit de senzații și incapabil de mișcări voluntare. 2. Stare excesivă de însuflețire, admirație profundă; adorație, venerație. – Din fr. extase.
EXTÁZ, extaze, s. n. 1. Stare psihică de mare intensitate, caracterizată prin suspendarea aparentă a contactului cu lumea înconjurătoare, imobilitate, scăderea controlului asupra propriei persoane, euforie, halucinații etc., care apare sub influența unor ritualuri și practici religioase. ♦ (Med.) Stare nervoasă în care bolnavul, urmărit de idei fixe și de exaltare mintală, este lipsit de senzații și incapabil de mișcări voluntare. 2. Admirație profundă, nețărmurită; adorație, venerație. – Din fr. extase.
ESTÁZ s. n. v. extaz.
EXTÁZ, extaze, s. n. Stare psihică specială de mare intensitate, caracterizată prin suspendarea aparentă a contactului cu lumea înconjurătoare. Puternic mă poartă extazul Spre-o naltă și tainică slavă. MACEDONSKI, O. I 196. ♦ Admirație profundă; adorație. [Pristanda] plin de un extaz ipocrit pentru Tipătescu... repetă ca un ecou, după prefect, cel din urmă cuvînt al frazei. GHEREA, ST. CR. I 354. ◊ Expr. A fi (sau a sta) în extaz (în fața cuiva sau a ceva) = a fi cuprins de admirație (față de cineva sau de ceva). ♦ Stare nervoasă în care bolnavul, urmărit de o idee fixă, este lipsit de senzații și incapabil de mișcări voluntare. – Variantă: estáz (EMINESCU, O. I 41, ALEXANDRESCU, P. 137) s. n.
ESTÁZ s. n. v. extaz.
extáz s. n., pl. extáze
extáz s. n., pl. extáze/extázuri
EXTÁZ s. v. adorație.
ESTÁZ s.n. v. extaz.
EXTÁZ s.n. 1. Stare emoțională de exaltare, care se naște din contemplarea aprofundată a unor lucruri extraordinare și în care toate preocupările și sentimentele dispar în fața unui singur sentiment dominant de admirație. ♦ Stare nervoasă în care bolnavul, sub imperiul unei idei fixe, nu mai are senzații. 2. Admirație nețărmurită; adorație. [Pl. -ze, var. estaz s.n. / < fr. extase, cf. gr. ekstasis – încântare].
EXTÁZ s. n. 1. stare emoțională de exaltare, care se naște din contemplarea unor lucruri extraordinare și în care toate preocupările și sentimentele dispar în fața unui singur sentiment dominant de admirație. ◊ afecțiune nervoasă în care bolnavul, sub imperiul unei idei fixe, nu mai are senzații. 2. admirație profundă, încântare. (< fr. extase, gr. ekstasis)
EXTÁZ ~e n. 1) Stare psihică de mare intensitate caracterizată prin slăbirea contactului cu lumea exterioară. 2) fig. Stare de fericire deplină; beatitudine; euforie. /<fr. extase, lat. extasis
extaz n. 1. transportul spiritului absorbit în contemplarea unui lucru extraordinar sau supranatural: erau dulci acele ore de extaz și de gândire GR. AL.; 2. fig. admirațiune foarte vie.
*extáz n., pl. urĭ și e, și (maĭ bine) extáză f., pl. e (vgr. ékstasis, schimbare de pozițiune, d. ex, afară din, și stásis, pozițiune; fr. extase, f. V. diastază). Transport al sufletuluĭ, beție de admirațiune: a fi, a rămînea în extază înaintea cuĭva. Med. Afecțiune nervoasă caracterizată pin imobilitate.
EXTAZ s. adorare, adorație, extaziere. (Stare de ~.)
EXTÁZ (< fr., gr.) s. n. 1. (MED.) Afecțiune nervoasă caracterizată prin lipsa senzațiilor, incapacitatea mișcărilor voluntare, idei fixe și exaltare mintală. 2. Stare excesivă de însuflețire, admirație, adorație, venerație, ajungând uneori la frenezie. 3. (În mistica naturistă și panteistă) Stare psihică dominată de sentimentul pierderii identității personale în unire totală cu natura sau cu Absolutul impersonal. 4. Stare cognitivă supremă, expresie a cunoașterii nemijlocite a realității divine; act de trăire supremă a comuniunii de iubire cu Dumnezeul personal (ilustrat, în mistica creștină, de Juliana din Norwich, Caterina de Siena, Tereza de Ávila, Ioan al Crucii, Sf. Simeon Noul Teolog).
extáz, extaze s. n. 1. Stare psihică de mare intensitate, caracterizată prin suspendarea aparentă a contactului cu lumea înconjurătoare, imobilitate, euforie, delir etc. (uneori sub influența unor practici magice). ♦ Stare prin care se ia cunoștință de un fapt extraordinar sau de o revelație divină nu prin simțuri, ci prin sufletul ieșit din starea firească; transpunere în altă stare din afara persoanei; starea sufletului care se ridică mai presus de sfera în care se mișcă de obicei; răpire în duh. 2. Admirație profundă, nețărmurită; adorație, venerație. – Din fr. extase.

extaz dex

Intrare: extaz
extaz
estas
estasă
estaz
estază
extază
extas
extasă
extase
extasie
extasis