ESÉNȚĂ, esențe, s. f. 1. (Fil.) Ceea ce exprimă principalul din obiecte și din fenomene, latura lor interioară cea mai importantă, procesele care se desfășoară în adîncul lor; ea poate fi cunoscută numai trecînd de forma exterioară a lucrurilor, pătrunzînd în adîncul lor cu ajutorul gîndirii. A-ți însuși teoria marxist-leninistă înseamnă a-ți însuși esența acestei teorii și a învăța să o aplici creator la condițiile istorice concrete. SCÎNTEIA, 1953, nr. 2605. ◊ Loc. adv. În esență = în ceea ce are esențial, fundamental, în ultimă analiză. 2. (Chim.) Lichid volatil, cu miros aromatic puternic, extras din plante sau preparat sintetic și întrebuințat în farmacie și în parfumerie sau pentru uzul casnic. Esență de fructe. ▭ Servitorii începeau să măture, să deschidă ferestrele, să pulverizeze esența de brad. C. PETRESCU, C. V. 179. ♦ Substanță concentrată care, diluată de obicei în apă, dă un produs alimentar. Esență de ceai. 3. (Silv.) Soi, specie de arbori care intră în componența arboretului principal dintr-o pădure. Aceste specii [de insecte] colonizează frunzele esențelor lemnoase foioase. FAUNA R. P. R. VIII1 31. Esențele forestiere din aceste păduri sînt fagul și stejarul. I. IONESCU, D. 267. ♦ Varietate ds lemn. Esență tare.