erbivor definitie

18 definiții pentru erbivor

erbivor, ~ă [At: KRETZULESCU, M. 153/22 / V: her~, ier~ / Pl: ~i, ~e / E: fr herbivore, it erbivoro] 1 a (D. animale) Care se hrănește cu vegetale, mai ales ierburi Si: (rar) plantivor. 2 sn (Lpl) Animale care se hrănesc cu vegetale, mai ales cu ierburi, având un aparat digestiv dezvoltat și o dentiție specială.
ERBIVÓR, -Ă, erbivori, -e, adj., s. n. 1. Adj. Care se hrănește numai cu plante. 2. S. n. (La pl.) Ordin de mamifere care se hrănesc numai cu plante; (și la sg.) animal din acest ordin. – Din fr. herbivore.
ERBIVÓR, -Ă, erbivori, -e, adj., s. n. 1. Adj. Care se hrănește numai cu plante. 2. S. n. (La pl.) Ordin de mamifere care se hrănesc numai cu plante; (și la sg.) animal din acest ordin. – Din fr. herbivore.
ERBIVÓR, -Ă, erbivori, -e, adj. (Zool.; despre animale) Care se hrănește numai cu plante, în special cu iarbă.
erbivór1 adj. m., pl. erbivóri; f. erbivóră, pl. erbivóre
erbivór2 s. n., pl. erbivóre
erbivór adj. m., pl. erbivóri; f. sg. erbivóră, pl. erbivóre
erbivór s. n., pl. erbivóre
ERBIVÓR adj. (rar) plantivor. (Animal ~.)
ERBIVÓR, -Ă adj. Care se nutrește cu ierburi. // s.n.pl. Ordin de mamifere care se hrănesc numai cu plante; (la sg.) animal din acest ordin. [< fr. herbivore, cf. lat. herba – iarbă, vorare – a mânca].
ERBIVÓR, -Ă I. adj., s. n. (mamifer) care se hrănește cu ierburi. II. s. n. pl. ordin de mamifere care se hrănesc numai cu vegetale. (< fr. herbivore/s/)
ERBIVÓR ~e n. și adjectival 1) la pl. Ordin de mamifere care se hrănesc în special cu ierburi. 2) Animal din acest ordin. /<fr. herbivore
erbivor a. care se nutrește cu ierburi și cu substanțe vegetale: calul este erbivor.
*erbivór, -ă adj. (nlat. herbi-vorus, d. lat. herba, ĭarbă, și vorus din carni-vorus). Care se nutrește cu ĭarbă, cu substanțe vegetale, ca vitele.
ERBIVOR adj. (rar) plantivor. (Animal ~.)
ANIMALE ERBIVORE. Subst. Erbivore. Animal erbivor, erbivor. Rasă cabalină, cabaline; cabalin, cal, căluț (dim.), călușel (dim.); armăsar, armăsăraș (dim.), armăsăruș, iat (înv.); iapă, iepușoară (dim.), cal sălbatic, tarpan, mustang. Catîr, mul (rar); catîrcă; măgar, măgăruș (dim.), asin (rar), colun (înv.); măgăriță, măgăreață (înv. și reg.). Rasă taurină, taurine; bivol, bivol sălbatic; bour, zimbru, taur, tăuraș (dim.), tăurean, tăureanc (reg.); bou, boulean (dim.), bourel (dim.), boușor, bouț; bivoliță, bouroaică, drigană (reg.); vacă, văcuță (dim.), văcușoară. Rasă ovină, ovine; ovin; oaie, oiță (dim.); oișoară (pop.), oițică (pop.); berbec, berbecuț (dim.), berbecel; oaie sălbatică, muflon; mosc. Capră, căpriță (dim.), căprișoară, căprioară; capră neagră, capră sălbatică, capră-de-stîncă, capră-de-munte; țap, țăpuc (dim., reg.), țăpulean (reg.); țap-negru, căprior, căprioraș (dim.). Cerb; cerboaică; ciută; ren; elan; antilopă; bubal; gnu; gazelă. Cămilă; cămilă-bactriană; dromader; lamă; lamă sălbatică, guanaco. Cangur. Elefant. Girafă. Hipopotam. Zebră. Adj. Erbivor; rumegător; cabalin, cavalin (rar); taurin; bourean, bouresc, bourel; ovin; oiesc (pop.); porcin; porcesc; căpresc. Vb. A paște; a rumega. V. cal, glasuri de animale, oaie, vite.
ERBI- „iarbă, buruiană”. ◊ L. herba „iarbă” > fr. herbi-, germ. id., engl. id. > rom. erbi-. □ ~cid (v. -cid), adj., s. n., (substanță) care distruge ierburile dăunătoare agriculturii; ~color (v. -color), adj., de culoarea verde a ierbii; ~fer (v. -fer), adj., acoperit cu ierburi; ~vor (v. -vor), adj., s. n. pl., 1. adj., Care se hrănește cu ierburi. 2. s. n. pl., Grup de mamifere care se hrănesc cu vegetale, avînd o dentiție specială.
erbivor, -ă, erbivori, -e s. m., s. f. vegetarian.

erbivor dex

Intrare: erbivor
erbivor adjectiv substantiv neutru