er av, c vz iar2

erbiu sn [At: DEX / E: fr erbium, ger Erbium] Element chimic din familia pământurilor rare, metal alb-argintiu.

ÉRBIU s. n. Element chimic din familia pământurilor rare, metal alb-argintiu. – Din fr. erbium, germ. Erbium.

ÉRBIU s. n. Element chimic din familia pământurilor rare, metal alb-argintiu. – Din fr. erbium, germ. Erbium.

érbiu [biu pron. biu] s. n., art. érbiul; simb. Er

érbiu s. n. [-biu pron. -biu], art. érbiul; simb. Er

ÉRBIU s.n. Element din familia pământurilor rare. [Pron. -biu. / < fr. erbium].

-ÉR2, -ÉRĂ/-ÍȚĂ elem. or2.

-ÉR1 elem. -ar2. ()

ÉRBIU s. n. element din grupa lantanidelor. (< fr. erbium, germ. Erbium)

-ÉZĂ2 suf. v. -or4.

-ÍȚĂ2 elem. -er2.

-ÍȚĂ1 elem. or2. ()

-ÓR2, -éză, -íță, /-ér, -éră, -íță elem. „nume de agent”, „practicant al unei meserii”. v. -ar2. (< fr. -eur, -euse)

*érbiŭ n. Chim. Un corp care pare a nu fi simplu, cum se credea. E bivalent și are o greutate atomică de 169.

Er, simbol chimic pentru erbiu.

ÉRBIU (< fr. {i}; {s} localit. Yterby) s. n. Element chimic (Er; nr. at. 68, m. at. 167,26) din grupa lantanoidelor; metal alb-argintiu (d 9,045, p. t. 522°C, p. f. 2.510 °C); intră în componența aliajelor magnetice cu fier, cobalt, nichel. A fost descoperit de chimistul și medicul suedez C.G. Mosander (1843).