Dicționare ale limbii române
Dicționare ale limbii române
Definiția cu ID-ul 1092879:
epifonem (gr. epi „în plus” și phonema „voce”, „vorbire”) figură de insistență prin adaus, constând în adăugarea, la finele unui enunț sau unități compoziționale, a unei „exclamații sentențioase”, constituind o reflecție lirică ce rezumă sau caracterizează ce s-a spus mai înainte (I): Ultimul vers din sonetul Veneția de Eminescu e un model de e.: „San Marc sinistru miezul nopții bate. Cu glas adânc, cu graiul de Sibile, Rostește lin, în clipe cadențate: Nu-nvie morții, e-n zadar, copile!” E. este un enunț reflexiv, ca și maxima, care exprimă însă o generalizare a experienței de viață, pe când el exprimă o sinteză generalizatoare numai a celor spuse mai înainte. Așadar, dacă maxima comunică un mesaj fără a avea nevoie de un context, e. este o reflecție care-și trage înțelesul (și efectul!) numai dintr-un context. • Definiția pe care o dă Demetrios (p. 91) e., când spune că ar fi „o expresie care adaugă o podoabă”, poate fi justă, dar e lipsită de precizie.
Epifonem dex online | sinonim
Epifonem definitie
