empireu definitie

13 definiții pentru empireu

empireu, ~ee [At: HELIADE, O. I, 114/ V: (îvr) ~puriu sn / S și: (rar) empyreu / Pl: (rar) ~ee / E: fr empyré, it empireo, ngr έμπνριος] 1 sn (În mitologia greco- romană) Partea cea mai de sus a bolții cerești unde se afla locașul zeilor și al focului etern. 2 sn Reședința zeilor. 3 sn (Liv; pex) Locașul celor fericiți Si: cer. 4 a (Îs) Grădinile ~ee Câmpiile Elizee.[1]
empuriu sn vz empireu
EMPIRÉU s. n. 1. (În mitologia greco-romană) Partea cea mai de sus a bolții cerești, unde își aveau lăcașul zeii; reședința zeilor. 2. (În Evul Mediu; în teologia creștină) Al șaptelea cer, lăcașul lui Dumnezeu și al sufletelor celor mântuiți. – Din fr. empyrée, it. empireo.
EMPIRÉU s. n. (În mitologia greco-romană) Partea cea mai de sus a bolții cerești, unde se credea că se află locașul zeilor; reședința zeilor. – Din fr. empyrée, it. empireo.
EMPIRÉU s. n. (În mitologia clasică) Partea cea mai de sus a bolții cerești, unde se credea că se află lăcașul zeilor.
empiréu s. n., art. empiréul
empiréu s. n., art. empiréul
EMPIRÉU s.n. Partea superioară a cerului, unde se credea că se află reședința zeilor; locașul zeilor. [Pron. -reu. / cf. fr. empyrée, it. empireo, gr. empyrios – înfocat].
EMPIRÉU s. n. 1. partea superioară a cerului, unde se credea că se află reședința zeilor; locașul zeilor. 2. (poet.) bolta cerului, firmament. (< fr. empyrée, gr. empyrios, it. empireo)
empireu n. 1. partea cea mai înaltă a cerului; 2. (poetic) cerul; 3. locașul fericiților.
*empiréŭ n., pl. ee (fr. empyrée, pin schimbare de sufix d. lat. empýrius, vgr. empýrios, înfocat, aprins, vorbind de cer, d. pyr, foc). După uniĭ vechĭ filosofĭ, partea cea maĭ înaltă a ceruluĭ, ocupată de focurile eterne, de stele. În teologia creștinească, ceru, locașu fericiților. Adj. Ceru empireŭ. V. elisiŭ și paradis.
EMPIRÉU (< fr.; {s} gr. emphyros „care este în flăcări”) s. n. 1. (În cosmologia și mitologia greco-romană) Ultima sferă cerească, de foc; partea cea mai înaltă a cerului, unde își aveau lăcașul zeii. 2. (În Ev. med., în teologia creștină) Al șaptelea cer, lăcașul lui Dumnezeu și al sufletelor celor mântuiți.
empiréu s. n. 1. (În cosmologia greco-romană) Ultima sferă cerească, de foc; partea cea mai înaltă a cerului, unde își aveau lăcașul zeii. 2. (În mitologia creștină medievală) Al șaptelea cer, sălașul lui Dumnezeu și al sufletelor celor mântuiți. – Din fr. empyrée.

empireu dex

Intrare: empireu
empireu substantiv neutru
empuriu