elocente ai vz elocvent

elocență sf vz elocvență

elocint, ~ă a vz elocvent

elocinte ain vz elocvent

elocință sf vz elocvență

elocuent, ~ă a vz elocvent

elocuență sf vz elocvență

elocuenție sf vz elocvență

elocuint, ~ă a vz elocvent

elocvent, ~ă [At: IORGOVICI, O. VII/7 / V: ~cente, ~cint, ~cinte, ~cue~ (S și: ~oque~), ~cuint / Pl: ~nți, ~e / E: fr éloquent, it eloquente, lat eloquens, -tis] 1-2 smf, a (Persoană) care are darul de a expune frumos și convingător. 3 a (D. privire, mimică etc.) Care exprimă cu claritate ceva. 4-5 av, a (D. manifestări, acțiuni ale oamenilor) (În mod) expresiv și convingător. 6 a (D. creații artistice) Care exprimă cu claritate un anumit mesaj. corectată

elocvență sf [At: VĂCĂRESCUL, I. II, 18v/1 / V: ~cen~, ~cin~, (înv) ~cue~, ~cuenție (S și: ~oun~), ~cuin~ (S și: ~oun~), ~ție / Pl: ~țe / E: fr éloquence, it eloquenza, lat eloquentia] 1 Însușire sau talent de a convinge sau de a emoționa prin vorbe Si: expresivitate. 2 Forță de convingere. 3 (Pex; îe) ~ța ochilor, ~ mimicii etc. Putere de convingere a expresiei feței sau mimicii. 4 (Pex) Dovadă de netăgăduit. 5 (Îlav) Cu ~ Elocvent (4). 6 (Asr; liv) Retorică.

elocvenție sf vz elocvență

ELOCÍNȚĂ s. f. v. elocvență.

ELOCVÉNT, -Ă, elocvenți, -te, adj. Care are darul de a expune frumos și convingător. ♦ (Adesea adverbial) Plin de înțeles; grăitor, demonstrativ, expresiv, semnificativ. – Din fr. éloquent, lat. eloquens, -ntis.[1]

ELOCVÉNȚĂ s. f. Însușirea de a fi elocvent; arta de a vorbi frumos, emoționant, convingător. ♦ Expresivitate. [Var.: (înv.) elocínță s. f.] – Din fr. éloquence, lat. eloquentia.

ELOCÍNȚĂ s. f. v. elocvență.

ELOCVÉNT, -Ă, elocvenți, -te, adj. Care are darul de a expune frumos și convingător. ♦ (Adesea adverbial) Plin de înțeles; grăitor, demonstrativ, expresiv, semnificativ. – Din fr. éloquent, lat. eloquens, -ntis.

ELOCVÉNȚĂ s. f. Însușirea de a fi elocvent; arta de a vorbi frumos, emoționant, convingător. ♦ Expresivitate. [Var.: (înv.) elocínță s. f.] – Din fr. éloquence, lat. eloquentia.

ELOCÍNTE adj. invar. (Învechit) Elocvent. Stenografia... nu ne-a transmis elocintele cuvinte rostite de dînsul în Obșteasca Adunare. GHICA, S. 633.

ELOCÍNȚĂ s. f. (Învechit) Elocvență. Pe Grigorescu toate l-au emoționat... Din pînzele lui, de o elocință uimitoare, poți să-i reconstitui întreaga viață. DELAVRANCEA, H. T. 264. Soții de călătorie începuseră să murmure contra prelungirii călătoriei, îmi trebuia elocința lui Cicero, ca să-i conving. BOLINTINEANU, O. 304.

ELOCVÉNT, -Ă, elocvenți, -te, adj. 1. (Despre persoane) Care are darul de a expune, de a prezenta un subiect în chip frumos și convingător. Orator elocvent. ◊ Irena refuză să privească tabloul pe care i-l apropia de privire această fată elocventă. CAMIL PETRESCU, N. 171. 2. (Despre lucruri, acțiuni) Care spune mult, plin de înțeles, demonstrativ, expresiv, semnificativ. Gest elocvent. Privire elocventă. ▭ Presărat cu cetăți vechi în ruină și cu turle de biserici ascuțite, Ardealul își desfășoară peisajele... sub semnul acestor străvechi și elocvente construcții. BOGZA, C. O. 9. Dădea din mîni, cu o elocventă artă a gestului. C. PETRESCU, C. V. 53. ◊ (Adverbial) Trecînd pe lîngă tot ceea ce, atît de elocvent, viitorul și trecutul îngrămădesc pe malurile lui, Oltul își mînă mereu apele. BOGZA, C. O. 204.

ELOCVÉNȚĂ s. f. Talent, iscusință de a vorbi frumos, convingător. Redactori care lăudați Pe unii dintre candidați, Ce proștilor le dați virtuți Și elocvență celor muți. ALEXANDRESCU, P. 171. ♦ Putere expresivă, calitate de a exprima ceva în mod sugestiv. Mimică de o elocvență deosebită.

elocvént adj. m., pl. elocvénți; f. elocvéntă, pl. elocvénte

elocvénță s. f., g.-d. art. elocvénței

elocínță s. f., g.-d. art. elocínței

elocvént adj. m., pl. elocvénți; f. sg. elocvéntă, pl. elocvénte

elocvénță s. f., g.-d. art. elocvénței

ELOCVÉNT adj. 1. v. convingător. 2. (înv.) limbut, slovesnic. (Un om ~.)

ELOCVÉNȚĂ s. 1. v. retorică. 2. v. expresivitate.

Elocvent ≠ neelocvent

ELOCÍNȚĂ s.f. Elocvență. [Cf. lat. eloquentia].

ELOCUÉNT, -Ă adj. v. elocvent.

ELOCVÉNT, -Ă adj. 1. Care vorbește frumos și convingător. 2. Plin de conținut, expresiv, demonstrativ. [Var. elocuent, -ă adj. / cf. it. eloquente, lat. eloquens < eloqui – a vorbi].

ELOCVÉNȚĂ s.f. Talent, arta de a vorbi frumos; elocință. ♦ Expresivitate, exprimare sugestivă. [Cf. it. eloquenza, lat. eloquentia].

ELOCÍNȚĂ s. f. elocvență. (< lat. eloquentia)

ELOCVÉNT, -Ă adj. 1. care vorbește frumos și convingător; concludent, edificator. 2. (și adv.) plin de înțeles; semnificativ; expresiv, demonstrativ. (< fr. éloquent, lat. eloquens)

ELOCVÉNȚĂ s. f. însușirea de a fi elocvent; arta de a vorbi frumos, emoționant, convingător; elocință. ◊ expresivitate. (< fr. éloquence, lat. eloquentia)

elocuént (-tă), adj. – Convingător, grăitor. – Var. elocvent. Lat. eloquens, prin intermediul fr. éloquent. Var. se datorează pronunțării germ. a latinei. – Der. elocuență (var. elocvență, înv., elocință), s. f.; elocuțiune, s. f., din lat. elocutio (sec. XIX).

ELOCVÉNT1 ~tă (~ți, ~te) 1) Care vorbește frumos și convingător. Orator ~. 2) Care vorbește de la sine (fără a fi exprimat în cuvinte); cu semnificație vădită; semnificativ; grăitor. Gest ~. /<fr. éloquent, lat. eloquens, ~ntis

ELOCVÉNT2 adv. Cu semnificație vădită. /<fr. éloquent, lat. eloquens, ~ntis

ELOCVÉNȚĂ f. 1) Caracter elocvent. A avea multă ~. 2) Arta de a convinge și de a influența prin limbaj. ~ politică. 3) Expresivitate sugestivă. ~a mimicii. [G.-D. elocvenței] /<fr. éloquence, lat. eloquentia

elocvent a. 1. care vorbește bine; 2. fig. convingător: cifrele sunt destul de elocvente.

elocvență f. arta, talentul de a vorbi bine, de a convinge și înduioșa.

*elocŭént, -ă adj. (lat. éloquens, -éntis). Care vorbește bine, cu elocŭență: orator elocŭent. Care e pronunțat cu elocŭență: discurs elocŭent. Fig. Convingător: lacrimĭ elocŭente. Adv. În mod elocŭent. – Fals -cvent orĭ -cinte.

*elocŭénță f., pl. e (lat. eloquentia). Arta, talentu de a vorbi bine, de a emoționa, de a convinge. Fig. Putere de a convinge: elocŭența cifrelor. – Fals -cvență, -cínță.

elocínt adj. m., pl. elocínți; f. sg. elocíntă, pl. elocínte

ELOCVENT adj. 1. concludent, convingător, decisiv, edificator, grăitor, hotărîtor, ilustrativ, pilduitor, puternic, serios, solid, tare, temeinic, (rar) probant, vorbitor, (înv.) înduplecător. (Un exemplu ~.) 2. (înv.) limbut, slovesnic. (Un om ~.)

ELOCVENȚĂ s. 1. oratorie, retorică, (înv.) limbuție, ritorie. (Își însușește arta ~.) 2. expresivitate, plasticitate, pregnanță, sugestivitate. (~ satirei sale.)

CEDANT ARMA TOGAE, CONCEDANT LAUREA LAUDI (lat.) armele să cedeze locul togii, laurii – elocvenței – Cicero, „De oficiis”, I, 22, 77. Astfel formulează Cicero preferința sa pentru o conducere civilă a societății. P. ext. Îndemn la soluționarea pașnică a conflictelor.