*elíce și (maĭ bine) élice f. (vgr. ῾élix, d. elísso, învîrtesc; lat. helix, hélicis; fr. hélice). Geom. Spirală, linie trasă ca un șurub în prejuru unuĭ cilindru. Șt. nat. Melc. Partea externă a urechiĭ. Mec. Un fel de roată cu aripĭ sucite (ca la moara de vînt) care, învîrtindu-se în apă, mișcă vaporu saŭ, în aer, aeroplanu. (V. probelă și zbat 1). Inventatoru eliciĭ poate fi considerat Leonardo da Vinci (1452-1519), care a descris-o. La 1803, Francezu Dallery din Amiens (1754-1835) șĭ-a brevetat invențiunea eliciĭ. La 1813, Cehu Iosif Ressel, născut la Chrudim, în Bohemia (1793-1857), inventă și el elicea, la 1826 apăru prima probelă la Triest, ĭar la 1 Oct. 1827 îșĭ brevetă și el invențiunea. Cam tot pe atuncĭ o inventă și Germanu Reiss, ĭar la 1840 Englezu Cummerow sosi la Triest cu probela luĭ. – Academia de Științe din Paris, la 17 Martie 1845, proclamă prioritatea invențiuniĭ luĭ Dallery în aintea luĭ Sauvage, care a readus invențiunea fără să știe de invențiunea luĭ Dallery și a murit nebun de întristare că nu i s’a recunoscut meritu.