electromagnet sm [At: CALENDAR (1851), 86/11 / S și: (înv) electro-magnet / Pl: ~eți, (înv, sn) ~e / E: ger Elektromagnet] Bucată de oțel care capătă proprietăți magnetice la trecerea curentului electric printr-un fir metalic izolat, care o înfășoară.

ELECTROMAGNÉT, electromagneți, s. m. Bucată de oțel care capătă proprietăți magnetice când, printr-un fir metalic care o înfășoară, trece un curent electric. ♦ Corp feromagnetic magnetizat temporar. – Din germ. Elektromagnet.

ELECTROMAGNÉT, electromagneți, s. m. Bucată de oțel care capătă proprietăți magnetice când, printr-un fir metalic care o înfășoară, trece un curent electric. ♦ Corp feromagnetic magnetizat temporar. – Din germ. Elektromagnet.

ELECTROMAGNÉT, electromagneți, s. m. Aparat avînd o bucată de oțel care dobîndește proprietăți magnetice cînd trece un curent electric printr-un fir metalic izolat care o înfășoară.

electromagnét s. m., pl. electromagnéți

electromagnét s. m., pl. electromagnéți

ELECTROMAGNÉT s.m. Bucată de fier moale înfășurată într-un fir care capătă proprietăți magnetice sub influența unui curent electric care străbate acel fir. [Cf. germ. Elektromagnet].

ELECTROMAGNÉT s. m. 1. corp feromagnetic magnetizat temporar sub acțiunea unor curenți electrici de conducție. 2. aparat electric format dintr-un miez feromagnetic înfășurat într-un fir, care îl magnetizează temporar sub acțiunea curenților electrici ce străbat acel fir. (< germ. Elektromagnet)

ELECTROMAGNÉT ~ți m. Bucată de fier moale care se magnetizează sub influența unui curent electric. /<germ. Elektromagnet

electro-magnet m. bară de fier moale magnetizată prin trecerea unui curent electric.

*electromagnét n., pl. e. Bucată de fer moale magnetizată pintr’un curent electric și care are toate proprietățile unuĭ magnet natural.