dărăpăná (-néz, dărăpănát), vb. – 1. (Înv.) A tăia, a zgîria. – 2. (Înv.) A smulge părul din cap. – 3. (Rar) A lua, a prăda, a jefui. – 4. A distruge, a nărui, a rade de pe fața pămîntului. – 5. A dăuna, a păgubi, a ruina. – Var. derăpăna. Lat. dĕruncĭnāre „a peria, a netezi, a nivela”. Semantismul prezintă dificultăți, în lumina primelor folosiri documentate în limba veche și populară, dar uitate în limba scrisă. Fonetismul indică faptul că trebuie să se plece de la o var. *dĕru(n)quĭnāre, cu trecerea lui qu › p; la pierderea infixului nazal ar fi putut influența analogia cu rupes, cf. it. dirupare, dirupinato. Ipotezele anterioare sînt insuficiente: lat. *deripinare (Candrea, Éléments, 11); dēripināre din lat. *dĕrapĕre (Philippide, Principii, 99; Pușcariu 484; Tiktin; REW 2579; Candrea; Scriban; Rosetti, I, 165; cf. contra Graur, BL, V, 95), formație dificilă care nu explică evoluția semantică; gr. δρεπανιζω „a seca” (Bogrea, Dacor., IV, 807). – Der. dărăpănătură, s. f. (ruină, clădire dărăpănată).