DURÉRE, dureri, s. f. 1. (Uneori urmat de determinări în genitiv sau introduse prin prep. «de», arătînd partea care doare, natura sau originea suferinței) Senzația unei suferințe fizice produse de o boală, de o rană, de o lovitură etc. Ceilalți cinci, răniți de moarte, strigau de durere. CAMILAR, N. I 406. Dădui vina pe o durere de cap. GALACTION, O. I 103. Entuziastul se încovoaie puțin, ca muncit de o durere a pieptului. SAHIA, N. 30. A născut pruncul, fără a simți cîtuși de puțin durerile facerii. CREANGĂ, P. 101. ◊ Fig. Patul durerii (sau de durere) = patul pe care zace un bolnav. Dochia se zvîrcolea pe patul de durere. SADOVEANU, O. I 269. În deșert se învîrtea în patul durerii, căci nu putea afla ragaz. NEGRUZZI, S. I 159. 2. Fig. Sentiment de întristare adîncă, suferință morală, mîhnire, amar, obidă, chin. O durere nemărginită îi sfîșie inima. SAHIA, N. 86. Dară voi, dragele mele, nu puteți să-mi alinați durerea care-mi pătrunde sufletul. ISPIRESCU, L. 12. El s-așază lîngă dînsa, fruntea ei o netezește, O dezmiardă cu durere, suspinînd o drăgostește. EMINESCU, O. I 84. ◊ (Poetic) Tace, ascultînd lung durerea în el ca un gînd. CAMIL PETRESCU, U. N. 411. Zile lungi mi le-am pierdut, Să mă-mprietenesc cu tine; Tu-mi umblai sfios, Sorine, Și plîngea durerea-n mine, Că tu nu te-ai priceput. COȘBUC, P. I 51. ◊ Loc. adj. și adv. (Învechit și popular) Cu durere de inimă = cu credință, cu devotament, cu tragere de inimă, cu grijă. Să-și dea aer de om cinstit și cu durere de inimă de averea stăpînului. FILIMON, la TDRG. Da întăi să-mi juri pe cruce că-l vei îngriji bine și cu durere de inimă! ȘEZ. III 113.