dumnezéŭ m. (lat. dómine déus, domnule zeŭ, doamne zeule; it. domeneddio. Gen al luĭ Dumnezeŭ, cînd e vorba de cel creștinesc și al dumnezeuluĭ, cînd e vorba de un zeŭ oare-care. Când urmează un pronume posesiv, nu se face diferență: al dumnezeuluĭ nostru. Totușĭ se zice și al lu Dumnezeu nostru; voc. Doamne și maĭ rar Dumnezeule). Ființă supremă, creatoru și conservatoru lumiĭ. Zeŭ. Fig. Persoană saŭ lucru adorat: dumnezeu multora e banu. Cum dă Dumnezeŭ, V. cum. A apuca pe Dumnezeŭ de picĭor, a da peste un mare noroc. – Cultu adevăratuluĭ Dumnezeŭ era neștiut de ceĭ vechĭ. Egipteniĭ aŭ avut ideĭa unuĭ zeŭ unic, și de la eĭ aŭ luat Jidaniĭ. Cîțĭ-va filosofi, între alțĭ Socrate și Platone, aŭ avut această ideĭe, pe care apoĭ a epurat-o creștinizmu.