dulắu (dulắi), s. m. – 1. (Înv.) Cîine de vînătoare, copoi. – 2. Cîine de pază (Canis pecuarius). Probabil pol. dołow, din sl. loviti „a vîna” (Cihac, II, 104). După Șeineanu, Rom., XXX, 549, din mag. dullő, soluție care pare dificilă sub aspect fonetic. – Der. dolcă, s. f. (cățea de pază), pe care Hasdeu, Col. lui Traian, 1874, 173, îl considera de origine dacică.