DUHNÍ, duhnesc, vb. IV. Intranz. 1. (De obicei urmat de determinări introduse prin prep. «a») A răspîndi (mai ales prin respirație) un miros urît și greu, a mirosi a ceva. Duhnea a băutură ca un cazan de țuică descoperit în fierbere. MIHALE, O. 356. Vasile se apropie de oameni... pînă îl putură simți cum duhnește a spirt. DUMITRIU, N. 231. ♦ (Impers.) A se simți în aer un miros de... Începea stăpînirea tabacilor care își argăseau pieile în Dîmbovița și le uscau pe maluri. Duhnea a vită moartă. PAS, L. I 70. Fig. Duhnea a păcătoșie și a negrijă. POPA, V. 259. 2. (Despre vînt) A sufla, a răbufni, a bufni. Vîntul de-afară duhnește pe ușă, arunctnd înăuntru o fetiță foarte rebegită. CARAGIALE, O. I 362. ♦ Tranz. A șopti, a sufla cuiva la ureche în mod neplăcut. După ce a dat cîteva tîrcoale în fața companiei... mi-a duhnit la ureche: D-le Iancule! nu face pentru d-ta să stai între boccii. CARAGIALE, M. 285.