DRÁGOSTE, dragoste, s. f. I. 1. (Numai la sg.; în opoziție cu ură, vrăjmășie, dușmănie, ostilitate) Sentiment de afecțiune dezinteresată pentru cineva sau ceva, de care ești legat sufletește; iubire. Dragostea de țară a oamenilor muncii a căpătat astăzi în Republica Populară Romînă un înțeles mai bogat și mai adînc. GHEORGHIU-DEJ, ART. CUV. 261. Intra în ogradă cu inima bătîndu-i... de dragoste pentru fiul ei. CAMILAR, N. I 110. Tu te găsești sănătos, între ai tăi, înfășurat de dragoste. SAHIA, N. 53. ◊ A avea (sau a arăta) dragoste de (sau pentru, față de) cineva sau ceva = a iubi pe cineva sau ceva, a-i plăcea, a-i fi drag cineva sau ceva. Ți-am arătat dragoste și te-am cinstit mai mult decît pe ceilalți. ISPIRESCU, L. 23. ◊ Loc. adv. Cu (multă) dragoste sau cu toată dragostea = cu multă plăcere, cu bucurie, bucuros; drăgăstos, cu iubire. Coconul l-a îmbrățișat pe dascălul său cu dragoste. SADOVEANU, D. P. 23. Florile le-am privit Cu dragoste. ISAC, O. 39. Și mîncau și veseleau Cu paharele-nchinînd, Și cu dragoste zicînd: Să trăim, să ne iubim. ALECSANDRI, P. I 105. ◊ Expr. A prinde dragoste de (sau pentru, față de) cineva sau a lua (pe cineva) la dragoste = a începe să simpatizeze sau să iubească pe cineva, a-i cădea drag. Văzînd împăratul un tînăr așa de cuminte, prinse dragoste de el. ISPIRESCU, L. 22. Părintele mă ia la dragoste și Smărăndița începe din cînd în cînd a mă fura cu ochiul. CREANGĂ, A. 7. A avea dragoste = a-i plăcea (cuiva să... ). Făcuse un clopot mare la acea mînăstire... și avea dragoste să-l tragă singur. CREANGĂ, P. 105. 2. Sentiment de afecțiune față de o persoană de sex opus; amor, iubire. Mînă-n mînă, amîndoi își reamintesc cu mult foc dragostea lor. BUJOR, S. 144. Codrii negri aiurează și izvoarele-i albastre Povestesc ele-n de ele numai dragostele noastre. EMINESCU, O. I 155. Rele-s, bade, frigurile. Da-s mai rele dragostele. Maica din friguri mă scoate, Dar din dragoste nu poate. JARNÍK-BÎRSEANU, D. 7. ◊ Expr. A se topi, a se sfîrși sau a muri de dragoste (pentru cineva) sau a fi nebun (le dragostea (cuiva) = a iubi (pe cineva) foarte mult, cu patimă. Mă sfîrșesc de dragoste pentru tine. ISPIRESCU, L. 29. Pe fata Împăratului-Roș mai nu-i venea s-o ducă, fiind nebun de dragostea ei. CREANGĂ, P. 275. ◊ A fi în dragoste cu cineva = a se iubi cu cineva, a fi în legături amoroase cu cineva. ♦ (De obicei cu determinarea «trupească» sau «lumească») Legătură sexuală; relații amoroase. Din dragostea mea cu împărăteasa n-a ieșit încă fecior. SADOVEANU, D. P. 9. Din dragostea-i lumească un imperiu se va naște. EMINESCU, O. I 144. ◊ A face (sau a se da în) dragoste cu cineva = a se iubi, a trăi cu cineva. De vrei să-ți găsești norocul, n-ai decît să te dai în dragoste cu mine, pre legea mea. ALECSANDRI, T. I 433. 3. (Concretizat) Ființă (mai ales femeie) iubită. V. drag³. Ei mergeau... părîndu-li-se... ziua ceas și ceasul clipă; dă, cum e omul, cînd merge la drum cu dragostea alăturea. CREANGĂ, P. 276. Numai luna printre ceață Varsă, apelor văpaie Și te află strînsă-n brațe, Dulce dragoste bălaie. EMINESCU, O. I 210. Multe dragoste-am avut: Tot dragoste tinerele, Mai mari și mai mititele. TEODORESCU, P. P. 326. II. (Bot.; Transilv.) Plantă erbacee cu frunze în formă de lance, dințate, cu flori roze-purpurii (Sedum Fabaria).