dobitocíe sf [At: LB / Pl: ~ii / E: dobitoc + -ie] 1 (Înv) Stare de animalitate. 2 Bestialitate (1). 3 Brutalitate (5). 4 Atitudine, comportare sau vorbă de om prost sau lipsit de bun-simț. 5 Prostie.

DOBITOCÍE, dobitocii, s. f. Atitudine, comportare, faptă, vorbă de om prost sau lipsit de bun-simț. – Dobitoc + suf. -ie.

DOBITOCÍE, dobitocii, s. f. Atitudine, comportare, faptă, vorbă de om prost sau lipsit de bun-simț. – Dobitoc + suf. -ie.

DOBITOCÍE, (2) dobitocii, s. f. 1. Fel sau fire (ca) a dobitoacelor; prostie, nerozie. Singurele lucruri de care știa să vorbească... celor ce-i prețuiau dobitocia. M. I. CARAGIALE, C. 15. 100 la sută!... ce tîlhărie!... ș-ai avut dobitocia să le plătești? ALECSANDRI, T. 1251. 2. Faptă sau vorbă nesocotită, prostească; tîmpenie, prostie. Țapule, zise el cătră iubitu-i vînători, totodată îngrijitori de cîni și părtaș la toate dobitociile. CONTEMPORANUL, IV 301.

dobitocíe s. f., art. dobitocía, g.-d. art. dobitocíei; (manifestări) pl. dobitocíi, art. dobitocíile

dobitocíe s. f. (sil. -ci-e), art. dobitocía, g.-d. art. dobitocíei; (manifestări) pl. dobitocíi, art. dobitocíile (sil. -ci-e)

DOBITOCÍE s. 1. v. prostie. 2. idioțenie, idioție, imbecilitate, inepție, neghiobie, nerozie, prostie, stupiditate, stupizenie, tâmpenie, (înv.) prostăticie. (A spus o mare ~.)

Dobitocie ≠ omenie

DOBITOCÍE ~i f. 1) Atitudine, purtare de dobitoc; animalitate; brutalitate. 2) Stare a omului lipsit de inteligență și de bun-simț; animalitate. [Art. dobitocia; G.-D. dobitociei; Sil. -ci-e] /dobitoc + suf. ~ie

dobitocie f. 1. vieață animală; 2. fig. prostie, stupiditate.

dobitocíe f. Prostie, stupiditate: mare dobitocie pe capu tăŭ, măĭ!

DOBITOCIE s. 1. imbecilitate, neghiobie, nerozie, prosteală, prostie, tîmpenie, (înv.) prostime. (Era de-o ~ proverbială.) 2. idioțenie, idioție, imbecilitate, inepție, neghiobie, nerozie, prostie, stupiditate, stupizenie, tîmpenie, (înv.) prostăticie. (A spus o mare ~.)