doagă definitie

2 intrări

14 definiții pentru doagă

doágă sf [At: N. COSTIN, ap. LET. II 60/31 / Pl: ~age / E: ml doga] 1 Fiecare dintre bucățile de lemn cioplite înguste, lunguiețe și puțin încovoiate care, strânse în cercuri, formează corpul unui vas de lemn. 2 (D. sunete; îlav) A ~ Înfundat. 3 (D. sunete; îal) Grav. 4 (D. glas; îal) Răgușit. modificată
DOÁGĂ, doage, s. f. 1. Fiecare dintre bucățile de lemn (puțin încovoiate) care formează corpul unor vase strânse în cercuri. ◊ Expr. A-i lipsi cuiva o doagă sau a fi (cam) într-o doagă = a fi trăsnit, nebun; a avea comportări anormale. 2. Fig. Fire, mentalitate (ciudată, sucită). ◊ Expr. A ajunge (sau a veni, a cădea) în doaga cuiva = a ajunge să se identifice (în sens rău) cu cineva în felul de a fi, de a gândi. – Lat. doga.
DOÁGĂ, doage, s. f. 1. Fiecare dintre bucățile de lemn (puțin încovoiate) care formează corpul unor vase strânse în cercuri. ◊ Expr. A-i lipsi cuiva o doagă sau a fi (cam) într-o doagă = a fi trăsnit, nebun; a avea comportări anormale. 2. Fig. Fire, mentalitate (ciudată, sucită). ◊ Expr. A ajunge (sau a veni, a cădea) în doaga cuiva = a ajunge să se identifice (în sens rău) cu cineva în felul de a fi, de a gândi. – Lat. doga.
DOÁGĂ, doage, s. f. 1. Fiecare dintre bucățile de lemn, uneori puțin încovoiate, care formează corpul unui butoi, al unui ciubăr sau al altor vase strînse în cercuri. Eu sînt ca o bute fără doage, nu se mai ține în mine nimica. SADOVEANU, P. M. 305. Vine unul cu împletituri, altul cu un car de roate, doage, ori alt lemn lucrat. SLAVICI, O. I 69. N-a mai rămas nici macar picătură de vin pe doage. CREANGĂ, P. 261. Din acești stejari se fac... doagele. I. IONESCU, D. 250. ◊ Expr. A-i lipsi cuiva o doagă sau a fi (cam) într-o doagă = a fi țicnit, trăsnit, într-o ureche. Tatăl său băgase degeaba de seamă că fiului îi lipsea o doagă. MACEDONSKI, O. III 57. El, lip- sindu-i o doagă... ia trei sute de lănțujele de aur și anină fiecării oi cîte unul la grumaz. MARIAN, O. II 318. O nebunit ghiuju... – Îi lipsește o doagă. ALECSANDRI, T. 230. A lipsi multe doage (unui lucru) = a avea multe defecte. Mă Traiane, văd că lipsesc multe doage în colonie. SADOVEANU, P. M. 128.2. Fig. Fire, fel de a fi, mentalitate ciudată, sucită, plină de toane. Cu birăul iese omul ușor la capăt, numai să-i cunoască doaga lui. SLAVICI, la TDRG. ◊ Expr. (Depreciativ) A ajunge (a veni sau a cădea) în doaga cuiva = a avea comportări ciudate, nepotrivite cu linia normală de conduită, a ajunge la fel cu cineva lipsit de valoare sau sucit la fire. A ajunge în doaga copiilor. ▭ Ai căzut în doaga lui Tomiță. DAVIDOGLU, O. 78. Ce-ți faci capul ciulama cu atîta citanie, vrei să ajungi în doaga lui Pașadia? M. I. CARAGIALE, C. 114. Parc-aș fi agiuns în doaga palamariului de la sfîntu Onofrei. ALECSANDRI, T. 896. A lăsa (pe cineva) în doaga lui = a lăsa (pe cineva) în toanele lui, a nu-și mai face de lucru cu el. 3. (Rar) Ghizdul fîntînii. Miron se simți cuprins de un fel de beție, se așeză pe doaga fîntînii. SLAVICI, N. I 86.
doágă s. f., g.-d. art. doágei; pl. doáge
doágă s. f., g.-d. art. doágei; pl. doáge
doágă (doáge), s. f. – Bucată de lemn încovoiată care formează corpul unor vase. – Mr., megl. doagă, istr. (duge). Lat. doga, din gr. δοχή (Cihac, I, 78; Diez, I, 155; Pușcariu 536; Candrea-Dens., 501; REW 2714); cf. it., prov., cat., sp. doga, fr. douve, și alb. dogë, ngr. δόγα, ντούγα, sb., mag. duga (istr. provine din sb.). După Cihac, II, 96, ar proveni din sl., cu toate că admisese înainte proveniența din lat.; aceasta este și opinia lui Miklosich, Slaw. Elem., 21. – Der. dogar, s. m. (persoană care face butoaie), care poate fi reprezentant direct al lat. dogārius (Pușcariu 539; Densusianu, Hlr., I, 159; REW 2715), sau mai probabil der. intern, cu suf. -ar; dogar, s. n. (teslă); dogărie, s. f. (atelier unde se lucrează doage); dogi, vb. (a desface doagele butoiului; a deschide, a crăpa; a produce sunetul caracteristic butoaielor crăpate sau clopotelor stricate; despre voce, a suna răgușit).
DOÁGĂ ~ge f. 1) Fiecare din piesele de lemn de formă plată (sau ușor încovoiate), care constituie corpul unor vase (butoaie, ciubere, putini, vedre etc.). ◊ A-i lipsi cuiva o ~ a nu fi în toate mințile; a fi smintit. 2) Caracter straniu, sucit. ◊ A cădea în ~ga cuiva a ajunge în mintea cuiva; a deveni straniu ca cineva. A lăsa pe (cineva) în ~ga lui a lăsa (pe cineva) să-și facă toanele. [Sil. doa-gă] /<lat. doga
doagă f. 1. scândură încovoiată la butoaie; 2. fig. îi lipsește o doagă, e cam într’o parte; 3. stare extremă sau proastă: a fi în doaga morții, a ajunge în doaga copilăriei. [Lat. DOGA].
doágă f., pl. e (lat. dôga, un fel de vas orĭ de măsură p. lichide, d. vgr. dohé, primire amicală, déhomai, primesc [V. catadixesc]; it. pv. sp. cat. doga, fr. douve, germ. daube, ngr. dóga, alb. dogă, sîrb. doga, duga, rut. dóga). Scîndurică încovoĭată care, împreună cu altele asemenea, constitue un butoĭ. A-ți lipsi o doagă, a fi cam nebun. A ajunge în doaga copilăriiĭ, a cădea în mintea copilăriiĭ. V. ramolit.
DOAGĂ subst. 1. Dogan, Radu, 1644 (Vieri 66). 2. Dogariu (Ard); Dogărăscu, act. < subst.
a-i lipsi o doagă expr. a fi nebun.
doagă, doage s. f. os.
fără o doagă expr. (d. oameni) nebun, smintit; anormal.

doagă dex

Intrare: doagă
doagă substantiv feminin
Intrare: Doagă
Doagă