DIZGRAȚIÁ, dizgrațiez, vb. I. Tranz. (În trecut, despre monarhi sau despre alte persoane suspuse sau influente; azi despre o persoană oarecare, mai mult cu sens ironic) A lipsi pe cineva de bunăvoința, de grația de care s-a bucurat pînă atunci, a-i retrage favoarea, a-l arunca în dizgrație. V. oropsi, urgisi. Nevastă-mea, la cea mai mică mutră a mea, dizgrația numaidecît pe oricine. CAMIL PETRESCU, U. N. 47. Vai!... sîntem amenințați Să ne pierdem locuința Și să fim dizgrațiați. ALEXANDRESCU, M. 209. - Pronunțat: -ți-a.